Probabil că el nu o să mai fie acolo…

Probabil.

O să mă uit la început intrigat, așteptând să apară, să-l văd cum se plimbă prin mulțime, analizând tot ce se petrece în sunetul ăla pe care-l știm cu toții. Așteptând să-mi spună când pot ajunge la ceilalți, acolo unde m-am simțit întotdeauna ca acasă.

Curios sau nu, maghiarul ăsta zăpăcit și răzvrătit a reprezentat mereu poarta către unul dintre cele mai dragi lucruri din viața mea, lucru de care nu mă voi despărți vreodată. Nimeni n-a reușit să-mi smulgă ceea ce port în suflet, nimeni nu o va putea face vreodată.

Apoi probabil că mă va cuprinde disperarea. O să realizez că fizic el nu mai este, că a mai rămas doar în mine și-n ceilalți, nu mulți, care ne mai permitem să plătim greaua osândă de a duce ceva cu noi. Că mai este doar acolo, în cartea aia de telefoane la numărul cărora nu mai poți suna.

Apoi am să-mi dau seama că este fericit. Spre deosebire de mine, spre deosebire de mulți alții, el și-a trăit viața așa cum a vrut. Mai mult decât atât, și-a trăit viața făcând ceea ce-i plăcea, ceea ce iubea. Ăsta, în ziua de azi, este luxul suprem. Și suntem prea puțini cei care ne mai permitem să facem ceea ce ne determină și iubim. Și eu sunt prima dovadă a ceea ce spun.

Așa că undeva am să zâmbesc și am să-mi spun că omul acesta, în ciuda suferinței, a plecat fericit. Să ajungi dincolo, să te prezinți și să spui că toată viața ta tu ai făcut ceea ce ai iubit, în ciuda tuturor piedicilor puse de viața asta anostă a noastră, că nu ai trădat nu nume, nu oameni, ci că nu te-ai trădat însuși pe tine, ei, asta trebuie să te ducă direct acolo unde se odihnesc oamenii buni.

Nu neg, o perioadă am fost tare supărat. Adevărul este că umorul meu negru și modul în care rostesc uneori lucrurile îmi joacă feste. Nu, nu sunt eu vreun geniu neînțeles și inaccesibil celorlalți. Doar că am un anume mod al meu de a fi, de a mă exprima. Și ne-am supărat un pic unul pe altul.

Și după perioada aia mi-aduc aminte că ne-am văzut la Quantic, că ne-am îmbrățișat și că amândoi ștersesem cu buretele ceea ce se petrecuse. Cred că aia a fost clipa în care ne-am dat de fapt seama cu adevărat că amândoi tragem la aceeași căruță. Și am iubit clipa aia. Pentru că nu făcusem asta pentru vreunul dintre noi, eram mult prea puțin importanți în ecuația aia, ci pentru că făcusem asta pentru acel bine comun pe care trebuia să-l ducem amândoi mai departe și să încercăm, cum putem și noi, să-l păstrăm și să-l ferim de ceea ce-i poate face rău.

Eu nu am spus atunci iartă-mă. El nu a spus atunci iartă-mă. Așa fac bărbații. Așa fac oamenii care știu. Doar merg înainte și restul rămâne undeva în urmă.

O să-mi lipsești. Maghiar nebun…

Nyugodj békében.

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s