Din drum #239

Orden Ogan – Final Days (2021)

Destul de leșinat albumul, dar măcar recunosc că aici nu aveam la ce să mă aștept. Chiar nu aveam. Am încercat să le dau ceva șanse dar nu am putut trece de plictiseala pe care o induce fiecare piesă. Mă rog, pe mine nu m-a bucurat deloc, pentru alții poate fi o minune de disc. Nu voi încerca oricum să-l ascult a doua oară.

Eisbrecher – Liebe Macht Monster (2021)

Albume de industrial care vin din Germania au de obicei o mare problemă. Și problema desigur că se cheamă Rammstein, doar nu era să se cheme altfel. Așa și ăsta. Până la un punct seamănă, atât cât pot ține ritmul, după aia apar niște anomalii care ne spun clar că atât se poate. Trist.

Heart Healer – The Metal Opera by Magnus Karlsson (2021)

O lălăială sinistră la care nu mă miră deloc faptul că participă și Anette Olzon, aia este făcută pentru labe din astea de piese, numai Tuomas nu s-a prins, ba i-a mai și scris chiar el unele. Nu-i nimic de găsit pe opera asta sau ce se vrea ea. Chiar nimic. Nici orchestrație, nici idei, nici voci. E plată ca șnițelul în farfurie.

Thunder – All the Right Noises (2021)

Hard-rock clasic, cam ceea ce știe să facă Thunder. Nu neapărat foarte iubiți, dar cum spunea un prieten poate că-i din cauză că sunt foarte britanici. Eu nu am fost neapărat încântat de album deși nu este nici pe departe rău. Doar că sunt albume mult mai bune ca el pe zona asta. Oricum, o audiție cât se poate de decentă.

Blutengel – Fountain Of Destiny (2021)

Germanii au luat ceva piese care au înseamnat niște chestii prin anii ’80 și le-au îmbrăcat în ceva ce aduce a industrial și disco deopotrivă. Whatever. M-a călcat pe nervi albumul ăsta, cu greu am putut asculta ce este acolo, după primele trei piese am dat skip și rar se întâmplă asta. Nu aș recomanda.

Stortregn – Impermanence (2021)

Black, thrash, something like that, ba se poate spune că pe unele locuri este chiar melodic. Vine din Elveția. Nimic deosebit din punctul meu de vedere, ce am auzit aici am mai auzit și altădată de la alții, nu e prima oară când aud așa ceva. Se putea mai bine, tehnică este, idei sunt, ba chiar și vocea face față.

Phallax – Lex Concordia (2021)

Heavy din Germania, desigur, cu influențe power. Cât stau pe heavy sunt cumva digerabili, când ies din el și trec pe power devine de-a dreptul îngrozitor. Vocalul mai are mult până să fie ce vrea el să fie sau ce crede el că este, că-n clipa asta nu face decât să chinuie trupa. Prost disc.

Gary Hughes – Waterside (2021)

Vocalu’ și compozitoru’ trupei Ten. Britanici pe hard-rock, nu au spart niciodată, erau și ei acolo de ascultat. Exact așa este și acest album. Foarte moale, foarte bun de FM (Rocefem, mai pregătiți ceva loc pe stick), foarte lălăit. Nimic special, nimic rău, așa, un disc de un mijloc care aproape că te enervează. Nu m-a mirat deloc, mă așteptam la asta.

Eyehategod – A History of Nomadic Behavior (2021)

M-am plictisit atât de tare cu albumul ăsta încât am fost la un pas de a trece la ceva serios, gen Direcția 5. Vorbesc serios, muzică nu găsiți pe el, dacă mă convinge cineva cu argumente valide că ceea ce fac ăștia este muzică atunci eu trec pe manele. Jale mare, nu pricep nici măcar sensul unui astfel de album.

Secret Sphere – Lifeblood (2021)

Power în marea majoritate, cu ceva hard-rock de duzină și cu niște părți progresive care te mai scapă de sinistrul de a asculta așa ceva. Am auzit ceva din noul Helloween, pe cuvânt, albumul ăla pare că va rupe, power-ul în afara lor și a trupelor care știu să-l facă trebuie să se termine. Prost disc. Tare prost disc. Extrem de prost disc.

Rise To The Sky – Let Me Drown With You (2021)

Doom, death, un picuț de thrash. Trupa vine din Chile. Chiar nu sună foarte rău. Au ceve idei, nu plictisesc, vocalul este bun, ce mai, există premize pentru lucruri mai bune. Atmosfera este destul de sumbră, na, la asemenea amestec de genuri este de așteptat. Un album decent dacă nu chiar mai mult de atât.

The Furor – Obliteration Matrix (2021)

Black-death australian. Unul fără speranță. Unul care sare dintr-o chestie în alta precum un cangur, sperând că asta va duce la ceva. Nu duce la nimic. La absolut nimic. Alt album plictisitor, de astea îți dai seama de la a doua piesă, aia în care vezi că repetă ideea primei, dar cu o notă-n plus. La revedere, zic.

2 thoughts on “Din drum #239

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s