Nu te iubește lumea, bă poete…

Nu te iubeşte lumea bă, poete,
E timp de emigraţi de viaţă, venetici,
Să-ţi pui fular la gât şi nişte ghete
Să poţi prin iarna lor să mai rezişti.

Să nu ne ierţi, să nu apleci privirea
Spre cei ce cred că-s singurul total,
Nu cred că să cobori îţi e menirea,
Dar nici crucificat de proşti, pe piedestal.

Din când în când să mai arunci o flegmă
Spre ceea ce am devenit, iraţional,
Să râzi că becuri nu mai sunt, pentru lanternă,
Ca să ne luminăm prin negrul nesimţirii val.

Nici lacrimi să nu verşi, n-ai pentru cine,
Noi am murit, deşi nu ne-am născut,
Ne ducem însă moartea de pe azi pe mâine
Crezând că-i timpul nostru ăla de-a trecut.

Iar la final, când ne-om curma tot viul,
Tu lângă barcagiu să ne aştepţi, cu trei poveşti,
Şi să ne-mbrăţişezi, să nu ne sperie pustiul,
Spunând că ne-ai iertat şi că ne mai iubeşti.

11 noiembrie 2010

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s