Charles Bukowski m-a cucerit, fără doar şi poate, prin Femei. I-am citit acel volum pe nerăsuflate, o parte din el pe pajiştea de la Roaba de Cultură, râzând singur la unele pasaje şi întristându-mă la fel de singur la altele. În fond, cele mai puternice sentimente sunt cele pe care ni le rezervăm doar nouă, departe de existenţa celorlalţi, oricât de apropiaţi ne-ar fi.
Şi a venit rândul lui Hollywood, prima carte pe care am cumpărat-o în format digital, alături de nişte Cristian Tudor Popescu şi Octavian Paler. Ei bine, volumul este, măcar din punctul meu de vedere, un eşec de succes. Nimic din el nu m-a făcut să tresar şi cred că nici a doua lectură nu mi-ar aduce vreo noutate, asta dacă aş mai avea cheful de a mă înhăma la aşa ceva. Dialogurile, acţiunea, chiar şi personajele mi s-au părut terne şi departe de a aduce acel “nu ştiu ce” care să te facă să dai cu înfrigurare pagina. M-am plictisit de moarte, dar am dus cazna până la capăt pentru că sunt genul de om care termină o carte în clipa în care pune mâna pe ea, oricât de slabă ar fi, sperând că undeva va găsi măcar un mic semn care să o facă să-i rămână vie în amintire.
Din nefericire Hollywood nu poate oferi un astfel de semn. Şi ăsta nu este decât un mod de a înţelege că uneori imaginea reuşeşte să surclaseze opera. Rămân un fan al lui Charles Bukowski, dar am să consider mereu că Hollywood este un accident nefericit, petrecut în perioada mai multor nopţi în care nu avea ce face pe-acasă.
Blues4Coffee 