Din drum #365

Sacrilator – Maximum Execution (2024)

Old school thrash metal provenit din Chile, sud-americanii fiind cam singurii care mai păstrează ce trebuie din ura aia necesară pentru genul respectiv. Albumul zic eu că trebuie ascultat. Este ucis aproape total de producție, probabil trupa nu are bani, dar muzică pe el există și este păcat să se piardă.

Strangeways – Walk In The Fire (1989)

O trupă de AOR care a fost uitată și care nici nu a primit tot ceea ce merita să primească. Scoțieni, un vocal care aduce a Steve Perry, un AOR din ăla clasic, ăla de-l găsești prin filmele cu Tom Cruise. Bun album, ascultare facilă, aduce bucurie și liniște, merge în absolut orice context. Au șase sau șapte albume, ultimul din 2011. O să mă ocup și de alea.

Magnum – Here Comes The Rain (2024)

Și uite că Magnum au mai reușit un album. Nici nu știu dacă să spun că este ultimul, Clarkin era clar emineața creatoare de acolo și personal nu văd să fie altcineva în trupa aia care să-i suplinească absența. Un album care strigă Magnum în fiecare notă a sa și o altă trupă despre care cred că ne părăsi și nu avem ce să punem în locul ei. De ascultat.

Jack Russell/Tracii Guns – Medusa (2024)

Nu-i înțeleg pe cei de la Frontiers când coboară garda atât de jos doar pentru că numele de pe album spun ceva. Bine, înțeleg, numele alea încă se mai vând. Eu personal vă recomand să stați departe de albumul acesta, nu are nimic care să vă atragă sau care să vă bucure vreun pic la o eventuală ascultare. Ceva doar să fie.

Neal Morse – The Restoration, Joseph, Pt. Two (2024)

Bijuterie, ca și prima parte. Nu trebuie scăpat. Omul e din altă lume. Și continuă să o ducă cu el. Altceva nu știu ce să spun 🙂

Jim Peterik and World Stage – Roots & Shoots, Vol. 1 (2024)

Nu este chiar totul pe gustul meu. Aș spune însă că discul ăsta merită ascultat, este un melanj de nou și vechi care ține. Și ține bine, bine de tot. O să găsiți pe el destule chestii de hard-rock clasic, de americana, de country și de altele mai elevate. Nu sar în sus de bucurie, dar zic eu că merită ceva atenție.

The Grandmaster – Black Sun (2024)

Ce am ascultat eu aici mi s-a părut a fi un power din ăla bășit, acoperit pe alocuri de lucruri care erau destinate să-l salveze. Nu-l salvează, nici nu ar avea cum. Power-ul s-a terminat, păcat că încă mai sunt unii care vor să țină în viață un cadavru care de ceva vreme este în putrefacție. Nimic original, doar chestii copiate și remestecate.

Holy Dragons – Fortress (2024)

Cam ce credeți că ar cânta o trupă cu un asemenea nume și cu un asemenea nume de album? Power, desigur. Ce este simpatic este că vin din Kazakhstan. Ce nu este simpatic este faptul că au la voce ceva care nu trebuia lăsat în fața microfonului și că au o producție de 2 lei și 15 bani. Evitați pe cât posibil. Culmea, instrumental sunt și lucruri bune…

---

Ravenstine – Black Is The Brightest Color (2024) – Edelweiss

Trupa asta pe heavy. Genul ăla vechi, dar cu multe chestii moderne. Bass-ul este voit pregnant, poate chiar foarte pregnant, iar vocea este Dickinson like. Poate de aici și partea de bass, trupetul se crede cumva Steve Harris. Nu-i un album rău însă pe mine a refuzat să mă impresioneze cu ceva. Poate la voi o să fie altfel.

Blood Command – World Domination (2024) – Edelweiss

Când mi l-a prezentat stimatul domn Edelweiss i-am răspuns că după prezentarea asta eu sigur mă duc să reascult un album Compact, nu am eu treabă cu muzici din astea. Băăă, albumul e bun. Desigur că l-am reascultat după un album Compact, cum altfel? Și am constatat că merită să-l puneți la socoteală, recte îndoaie. Băgați, e bine. E pizdă.