Cândva visam să (mai) scriu

Acum ceva vreme m-am apucat să-mi recorectez volumul de debut, eventual să mai și adaug ceva la el. Mă gândeam să-l public într-o ediție revizuită și poate după asta să revin cu încă două volume pe care practic le am în sertar. De fapt cred că am trei volume în sertar, na, ce să faci, cândva am mai și scris. Și de aici să trec la un al patrulea volum, un roman sau ce papucii mei o ieși din el, carte de telefoane, paginii aurii, mersul trenurilor, whatever.

Nu-mi mai aduc aminte câte pagini am corectat, cert este că am pierdut ceva seri cu el. După care m-am lăsat de treaba asta la fel de brusc pe cât m-am și apucat. Pentru că am constatat din nou că nu-mi pasă.

Să fiu sincer: îmi place în continuare scriitura, deși azi ar trebui să scriu de fapt că âmi plake. Îmi este în continuare dor de vremurile în care soseam la muncă într-o redacție. Mi-e de asemenea dor și de vremurile în care mă trezeam dimineața, beam și eu o bere ca toți oamenii și mă apucam de scris vreun editorial. Însă peste toate aceste doruri s-a așezat o viață calmă și precisă, una pe care de altfel am și dorit-o: un salariu la timp, un contract de muncă onest și cinstit, niște taxe plătite pentru mine și, de ce nu, ceva bonusuri din când în când. Așa că nu mai pot face treaba asta la nivel profesional. Asta cu scrisul, zic. Și culmea, nici pasiune nu mai este.

Însă ce mă ține cel mai mult pe loc este ceea ce se petrece azi cu limba română. Sau mai bine zis, ceea ce nu se mai petrece, adică să fie înțeleasă atunci când este folosită.

Și constat asta zilnic. Și deși mi-e greu să spun asta și poate unii se vor simți lezați, constat asta inclusiv printre apropiații mei. Se pierd verbele, se cumulează atributele, părțile de vorbire ajung să nu mai fie ce au fost, sensul frazei este dinamitat și din asta se ajunge inclusiv la înfruntări inutile. Și hai, nu sunt eu cea mai bună existență lingvistică a acestei țări, dar pe cuvânt dacă sunt aici să fac desene. Plus că nu am timp de așa ceva, nu mai am. Și aș spune că nici nu mai vreau să mai am. Nu am de ce. Nu înțelegi ce spun? Ok. Poate nu ești prost, așa cum cred eu, dar nici nu stau să aflu asta. Știu că vorbesc direct și corect, nu este de competența mea să repet până pricepi.

Când am părăsit presa am spus că m-am săturat să scriu pentru unii care nu sunt capabili să citească o frază dacă nu-și folosesc degetul pentru a urmări cuvintele. Azi este și mai rău. Și atunci când am spus ceea ce am spus nu mă gândeam că se va ajunge la un asemenea punct. Practic nu ai de ce să mai scrii. Practic nu ai pentru cine să mai scrii. Cine să mai priceapă ceva din ceea ce vrei să spui? Și pe lângă asta mai intervine și toată liota de pușlamale lezate, de pitpalaci progresiști care cred că pot face din lume doar puținul ce sunt ei înșiși, liotă pe care trebuie să o eviți că na, imediat te trezești cu un scandal pe cap pentru că nu știu ce popândău drogat cu suficiență consideră că actul artistic trebuie să se supună corectitudinii politice. Să scriu ceva pentru ăștia? Da, cu mare plăcere, câtă vreme este vorba de un necrolog.

Și o să spun aici ceva ce am mai spus. Un autor scrie pentru el, nu pentru public. Doar că orice ai face vei ajunge să te alegi cu un public. Și publicul din ziua de azi nu este frecventabil. Publicul cultural din ziua de azi este de cele mai multe ori mai mizerabil decât ăla pe care-l întâlnești pe stadioane. Și mă uit în mine și-mi spun că nu, am ajuns prea departe cu mine ca să îmi permit un asemenea public când vine vorba de cultură sau mă rog, de ceea ce a mai rămas din ea.

Nici nu știu cum să închei toată constatarea asta. Poate trist că nu scriu, un lucru de care cred că pe undeva poate mai am nevoie și care poate că mi-ar mai plăcea. Poate vesel pentru că nu este nevoie să mai fac asta, sunt foarte bine aici în colțul meu, am acasă și DEX-ul și DOOM-ul și în rarele momente când le consult constat că am dreptate. Poate cu un sentiment amestecat de vinovăție că nu am făcut mai mult pentru lumea și oamenii ăștia chiar dacă eu știu că am făcut totul în condițiile în care eu am fost mereu sacrificat, și aici mă refer la generația mea, nu la mine de facto. Poate cu alte sentimente, unele pe care nu le pot desena la ora asta pentru că nici nu cred că le cunosc, în clipa când vine vorba de ceea ce am spus mai sus lucrurile sunt albe sau negre, nu pot accepta nuanțe așa cum fac în alte situații.

Visam cândva frumos, visam să scriu, să intru în Uniunea Scriitorilor, să continui să scriu, să mă întâlnesc cu oameni care scriu și ei, să vorbesc cu ei, să bem o cinzeacă împreună, să fim pentru o seară poeții Gării de Nord.

Acum, privind limba română, constat că singurul lucru în care aș intra ar fi în popor, având o armă în mână.

Cândva foloseam pentru toate astea sintagma mă doare-n pix. Ei, uite că durerea asta s-a transformat într-un pat de armă.

Iubito, hai să ne iubim pe tunuri…