Trebuie…

Tocmai mi-a spus cineva că speră că mai petrec. Ahaha. Nu. Nu petrec. Oricum nu petrec niciodată în zilele astea. Nici de Paște, nici de Crăciun. Sau clar nu la modul la care se obișnuiește, modul social acceptat.

N-am fost vreodată un individ foarte social. Poate unora le-am părut așa, dar nu sunt. Cred că sunt exact ceea ce trebuie să fiu. Încerc să fiu deschis când mă aflu în societate, pentru că altfel nu poți nici avansa, nici respira, dar strada mea este aia închisă, pe care-i liniște. Nicăieri nu mă simt mai bine decât pe scaunul meu, la biroul meu, în intimitatea mea. Urăsc să ies pe stradă și să văd oameni. Resping din start ideea de noi prieteni. Am suficienți și au fost testați, nu mai am timp de experimente. Ba chiar am scăpat printre ei și unii netestați și s-a dovedit că treaba cu feritul de prieteni, că de dușmani reușesc și singur este cât se poate de reală. Prietenia azi nu mai este ce era ieri. Poate am să scriu cândva mai multe despre asta.

Una peste alta sunt genul de om care trece singur, fără nici un fel de probleme, peste Paște și Crăciun și care de ziua sa de naștere încearcă să fie cât mai neobservat. Un pahar în dreapta, M. pe aproape și pisica prin casă este cam tot ce am nevoie pentru a mă simți bine. Și încep să fac tot posibilul ca să mă simt din ce în ce mai bine în zona asta de confort, evitând orice altă tentație. Lucrurile sunt bune când sunt simple. Iar eu le-am cam complicat. Că tot mai iau din când în când chitara-n brațe, treaba stă cam așa: folosești zilnic pedale, procesoare, combinații între ele etc, în căutarea unui ton despre care nu mai știi nimic, dar undeva trebuie să existe, dau eu de el. Asta până-n ziua în care bagi chitara direct în amplificator, și primul ton de clean îți înmoaie din nou inima.

În căutarea acelui clean sunt acum. Fără el nu mai pot trăi.

Așa că de sărbătorile astea, mai ales anul acesta, nu am făcut mai nimic. Le-am folosit ca să mă odihnesc, treabă de care am nevoie în cantități pe care le consider industriale. Și odihna a inclus și norocul de a mă vedea cu doi vechi prieteni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme. O chestie care m-a bucurat și mi-a încărcat bateriile. De unul mă despart niște țări. De celălalt mă desparte modul în care suntem obligați să trăim în această societate care se distruge la fiecare pas. Da, rar, deși în același oraș. Și asta pentru că fiecare dintre noi găsește cu greu timp pentru a respira până și pentru el.

Așa că anul acesta m-am abținut până și de la a ura ceva cuiva. Sunt foarte prins cu mine. Chiar este prima oară de mulți ani când sunt prins strict cu mine și mă surprind dorind să fiu doar pentru mine. Am tăcut. Mi-aduc aminte de anul trecut. Cred că am urat măcar 30 de oameni. Anul acesta mi-a fost greu până și să sparg un ou cu maică-mea. Sunt obosit. Sunt tare obosit. Sunt nepermis de obosit.

Și apropo de sărbătorit și bucurie. Am observat, întorcându-mă de la maică-mea, cantitatea imensă de amaneturi apărută parcă peste noapte. Sau mă rog, peste noapte pentru mine că nu mai sunt chiar un obișnuit al cartierului. De la Veteranilor la Lujerului cred că am numărat șase doar pe o parte, dintre care trei sunt la distanță de 2-3 m unul de altul.

Și mă gândesc la faptul că unii dintre români au avut nevoie de ele la modul real, ca să poată pune ceva pe masă la această sărbătoare care oricum nu este despre mâncat. Și mă mai gândesc la faptul că înmulțirea lor spune totul despre programul economic al Guvernului, care duduie din toate cuptoarele. Viitorul sună bine.

Dacă ați avut sărbători fericite, mă bucur la modul sincer pentru voi și sper să vă folosească. Hristos A Înviat, Adevărat A Înviat, alea-alea.

Eu mă bag din nou la ale mele.

Trebuie să-mi găsesc clean-ul.