Quod erat demonstrandum

După ce haznaua pe nume Colectiv a luat foc, ducând în neant 64 de vieți și lăsând în urma ei zeci și sute de răniți, zeci și sute de familii distruse, zeci și sute de regrete și gânduri negre, am ieșit imediat în stradă. Am simțit că trebuie să fac asta atât pentru ei, cei care fuseseră implicați în nenorocirea de acolo, cât și pentru mine, pentru că spusesem de vreo 6 luni că momentul acesta o să vină. Am considerat atunci și consider și acum că vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat la Colectiv este societatea românească în ansamblul ei. De la primul până la ultimul om care au închis ochii și au lăsat bomba aceea cu ceas să funcționeze, consider că toți au pe suflet și conștiință acei 64 de morți și acei zeci și sute de răniți. Au pe conștiință și-n suflet și dramele generate în rândul celor de acasă. Și le doresc să ajungă să plătească pentru ele.

Am renunțat la a mai ieși în stradă în a treia zi. Prima a fost așa cum trebuia să fie. A doua a început să arate că lucrurile se îndreaptă într-o cu totul altă direcție. În a treia, când am auzit scandările de galerie și sloganurile care nu mai aveau vreo legătură cu ceea ce se întâmplase, am decis să plec. Am făcut asta după 20 de minute, cu sentimentul că nu voi avea unde să mă mai întorc. Am avut dreptate. Nu am mai avut. Piața se transformase într-o comedie sinistră, jucată de niște actori fără talent în fața unui public fără nici cea mai vagă urmă de cultură de profil.

În clipa când au demarat protestele referitoare la OUG 13 am fost acolo. Am urcat rapid într-un taxi și am sosit amândoi să-i arătăm lui Dragnea că nu dormim la ora aceea deși poate am fi meritat, că suntem destul de obosiți de viața zilnică din România. Am continuat să sosim, zi după zi. 8 ore de muncă, alte câteva de proteste, neglijând orice înseamnă viață personală. Și am făcut-o având convingerea că protestul acesta, măcar protestul acesta nu se va transforma din nou într-o comedie proastă. Am sperat degeaba. De aceea sunt acum de zile bune acasă și voi rămâne acasă pentru multe alte zile bune.

Românii și-au făcut din nou datoria și, așa cum spunea Octavian Paler, au mai pus-o de-un talcioc pe Golgotha pe care tocmai începeau să urce.

Vuvuzele, gen. Luminițe din telefoane, gen. Steaguri pe asfalt, gen. Dansuri tematice, gen. Sloganuri “creative” întinse pe pancarte murdare, gen. Cereri în căsătorie, gen. Mai nou… protest literar, gen. Pe bune, vorbesc serios, protest literar. Chiar mi-l închipui pe Dragnea speriat, hăituit de ideea că intelectualii ăia citesc în liniște și cică fac asta împotriva măsurilor sale, a Guvernului său, a incapabililor de care s-a înconjurat, a răului pe care-l face României. Parcă-l văd, o să se dezbrace și-o să-și pună chiloții invers pentru că deja pe o parte s-au murdărit de la teama care l-a cuprins când a văzut toate acestea. Tremurând chiar, gen.

Pe scurt, protestul s-a transformat într-un fel de Club Control. Sau Fire. Sau orice altă bombă mizeră în care tinerii ăștia liberi și frumoși, și uneori și epilați, se duc să bea o bere și să discute politică. Discuții care se termină repede că na, Steaua a bătut Craiova ieri și subiectul le este oricum mai accesibil. Un fel de ceai dansant, de ieșire cu tovarășii. Combinatozaurii de stil nou au ieșit pe stradă și, deși ne spun că noi ăștia din generația mai veche nu-i prea înțelegem, ne-au demonstrat din plin că nu prea reușesc să se înțeleagă nici pe ei, dar să mai priceapă și alte lucruri. Pentru ei protestul este un cocktail în plină vară iar țara o masă în Vacamuu, că am înțeles că e șmecherie mare să fii văzut acolo la o chiftea. Dar despre asta cu chifteaua vom mai discuta, promit că voi avea o postare de profil.

Mă abțin cu greu să nu spun că singurul moment de protest real a fost seara aia în care a apărut galeria… Aveau treaba lor cu Jandarmeria, au venit să protesteze împotriva ei și-au făcut-o. Fără dans, fără rahaturi. Este drept, sunt departe de a prefera forma aia dar, pana mea, protestul impune prin definiție anumite lucruri.

Colac peste pupăză, “partidul” de la care toată lumea așteaptă renașterea României s-a apucat să alerge politicienii adverși pe holurile Parlamentului, arătându-le fel de fel de hârtii. De aia s-a votat un partid, ca să afișeze sloganuri în condițiile în care are acces exact la pârghiile cu care poate schimba lucrurile. De aia s-a votat un asemenea partid, ca să doarmă noaptea-n Parlament, ca bețivii la Vama Veche, prăbușiți sub bucata de bancă accesibilă în acel moment. Hipstăreala a ajuns și-n Parlament, până la urmă au și ăia de la PSD dreptate să-l părăsească, este greu să fii coleg cu așa ceva. Cu impostura politică se mai poate dialoga, dovadă că protestele au avut un anume efecte, dar cu impostura umană nu se va putea schimba vreodată un dialog decent.

Că tot suntem la partide și politică, am văzut idei conform cărora vârsta de vot ar trebui coborâtă la 16 ani. Dar de ce nu 12? De ce nu 10? Oricum discutăm de aceeași dezvoltare intelectuală între vârstele astea, mi se pare discriminatoriu să nu le lași pe toate să voteze…

Sunt curios ce urmează. Eu cred că s-ar putea protesta și prin intermediul board game-urilor. Ieși în piață și-o pui de-un Catan, ca să știe Dragnea că uite, strategii de mâine ai țării sunt la post. Fiecare tânăr frumos și liber să stea frumos la masa sa alături de o apă Evian, și să se concentreze asupra problemelor importante ale țării. Sau un protest prin film, de ce nu? Pe fațadele blocurilor din Victoriei să fie proiectat “Două lozuri”, am înțeles că ăsta este la modă acum prin hipstărime. Sau poate ceva clasic, cu Mihai Viteazul, cu Mircea, cu daci, să fie neapărat carpato-danubiano-pontic și dacic, să reflecte milenara înțepenire a poporului român pe meleagurile astea, chestie care ne-a făcut numai rău. Sau poate teatru. “O scrisoare pierdută” s-ar potrivi de minune, deși mi-e greu să cred că această cohortă de generații defecte ar putea pricepe ceva din ceea ce este cu adevărat piesa aceea.

Se poate face orice. Absolut orice. Ba chiar s-a făcut. Așa că lumea a renunțat să mai vină. Pentru că protestul nu este five o’clock-ul britanic, alături de un ceai cald și de prieteni, discutând ultimele achiziții ale lui Manchester. Și exact acum, când lumea a decis să-și vadă și de ale ei pentru că de ale țării este clar că nu se mai poate, exact acum a apărut și ideea unui nou partid care să emane dintre cărți și dansuri. Aproape că râd. Nici din ideea asta nu se va alege nimic așa cum nu s-a ales nimic nici din aceea a unui partid emanat din strada Colectivului. Pentru că partidele nu apar din stradă. Regret să spun asta, dar partidele se fac în altă parte. Fără jocuri, fără cânt, fără căsătorie, fără creativitate. Partidele se fac cu cinism. Atât. E singurul ingredient necesar.

De final, am să reamintesc o vorbă pe care a spus-o cândva un jurnalist român. Unul care a luat-o razna în ultima vreme, dar care dispune de câteva sclipiri antologice de la care parcă-ți vine să-i ierți prostiile de moment.

Spunea că el protestul se asfixiază când devine slujbă.

Quod erat demonstrandum.