Din drum #384

Black Country Communion – V (2024)

Glenn Hughes, Joe Bonamassa, Jason Bonham și Derek Sherinian, ăștia sunt BCC. Adică un supergrup. Aș spune că un album al ăstora ar trebui să sune brici însă mai spun și că pe mine nu m-a fericit. E ceva acolo ce parcă este lăsat neterminat sau poate că abordarea lor nu mai este pe gustul meu. Cert rămâne doar că e un album oricum de ascultat.

New Horizon – Conquerors (2024)

Conform celor de la Frontiers, albumul acesta este despre “excelența în materie de power metal”. Bun. Păi dacă excelența arată ca albumul aceasta atunci vreau ca genul să se oprească prin 1987, la Helloween, că aia a fost cam tot ce a putut mai bun. Un album slab, repetitiv, fără nimic nou și cu o voce care mă calcă pe nervi.

Xeneris – Eternal Rising (2024)

Un album care are la bază power-ul dar aș spune că mai include și alte lucruri. Un album destul de în viteză ca să te țină atent, cu ceva teme preluate însă lucrate atent și cu o solistă care reușește să nu calce pe nervi chiar dacă nu oferă cine știe ce în materie de voce. De ascultat, e ușurel și face bine la ten când conduci.

Axel Rudi Pell – Risen Symbol (2024)

Nu am să pot spune că albumul este vreo mare minune a lumii însă e o bucurie să vezi că Axel reușește ca la vârsta asta să mai fie la nivelul la care este. Desigur, secondat de Gioeli, un vocalist care merita mult mai multă atenție decât aia pe care a primit-o dar na, cine sunt să judec 🙂 Un album simpatic și cinstit, merită ascultat.

Abandon Agony – Dark Matter (2024)

Un EP de patru piese al unor suedezi care se joacă prin zona de melodic death metal, de altfel destul de caracteristică zonei. Nimic rău cu el, zice și el ceva acolo, piesele sunt mai decente sau mai puțin decente, copiază mai mult sau mai puțin, vocalul nu e rău. Nu știu dacă să recomand, cert este că l-am ascultat și pe ăsta.

Leviaethan – D-Evil In Me (2024)

Când am auzit ce se prestează aici am zis automat că domnu’ Edelweiss va fi pe deplin mulțumit. Thrash brazilian, din ăla cu ură, din ăla de care știu eu că doar cam pe acolo, prin zonele alea, se mai prestează. Absolut rupere discul, mi-a plăcut tare, aduce tare mult cu ce se petrecea cu genul muzical în perioada lui de aur. Ascultați și vă bestializați 🙂

Mi-a zis frații de metale/Să fac p’astea ascultare 🙂

Sunburst – Manifesto (2024) – Edelweiss

O trupă grecească de progresiv. Și o surpriză plăcută mai ales pentru că interpretează genul la modul la care oricine poate înțelege ceva din el. Pe alocuri sunt chiar melodici, mai melodici decât aș vrea eu să fie. Ce să zic, nu-i un album pe care să scrie Dream Theater însă este clar un album pe care nu trebuie să-l ratați.

Mono – Oath (2024) – Edelweiss

Nu știu ce-a fost asta dar pe cuvânt dacă o mai ascult a doua oară 🙂 Bine că eram acasă și nu la volan, așa ceva te duce direct la intrat în stâlp pe motive că ai adormit. Una peste alta este un disc extrem de atmosferic, cu niște instrumente care hm, se aud pe ici și pe colo și cu o notă muzicală extrem de liniară. Pentru cine vrea ceva artă e bun. Eu nu vreau.

Black Diamonds – Destination Paradise (2024) – Edelweiss

Elvețienii nu sună deloc rău și probabil că pe undeva se visează niște Gotthard mai mici. Well, nu le iese, asta nu înseamnă însă că nu avem parte de un album destul de solid de hard-rock/AOR, mai precis ceva cu tente nordice în ceea ce privește genul. Marele avantaj al discului este că dispune de foarte puține momente moarte, spre 0 chiar. Bun.

Crypt Sermon – The Stygian Rose (2024) – Edelweiss

Ăștia am priceput că sunt niște americani care nu-mi dau seama foarte bine ce vor de fapt să cânte. Ce se găsește pe disc este clar, heavy și doom. Dar de ce împreună? Nimeni nu ne poate răspunde, nici măcar trupa. Dacă se țineau doar de una sau de alta pe cuvânt de nu le ieșea la rupere albumul. Combinația scârțâie. De ascultat oricum.