Din drum #381

Slash – Orgy Of The Damned (2024)

Știu, am scris separat de albumul acesta, am zis însă să scriu și aici. Pe măsură ce-l ascult îmi dau seama că Slash ne-a oferit un disc de care nici nu știam că avem nevoie. Eu știam, acum au aflat și alții. Fără a avea eleganța și opulența lui Bonamassa trebuie spus că Slash reușește să câștige detașat la veridicitate. Da, sună veridic. Chapeau.

Demon – Invincible (2024)

Eu cred că le scriu ăstora de la Frontiers, poate mă angajează ceva control de calitate sau alte alea. Pentru că mizeria asta de album nu trecea de mine, e păcat să dai bani pe ceva care cu greu poate fi consumat. Sunt câteva idei acolo însă sunt tare slabe, nu mai punem la socoteală că realizarea tehnică este subțirică.

Marty Friedman – Drama (2024)

Friedman a ajuns și el la Frontiers, asta după ce a trecut pe la Cacophony și Megadeth, ăsta da drum. Un album extrem de liric, departe de apucăturile pe care le-a avut pe alte albume, un album pe alocuri chiar liniștitor. Na, mai intervine maturitatea, mai intervin anii, mai vrei să și lași ceva frumos în urmă. Neapărat de ascultat, este tare plăcut. Și are și surprize mai energice 🙂

Kerry King – From Hell I Rise (2024)

Vă dați seama că nenea Kerry nu poate să sune a altceva decât a ce știe el să sune. Poate mai puțin agresiv și mai melodic decât Slayer, dar nimic de reproșat în chestia asta. Un album bun, zic eu, un album care merită ascultat și asta nu doar pentru istorie ci și pentru că are ce spune pe discul ăsta. Bine, Kerry, am înțeles 🙂

De final vă las ceva cu Lzzy care cântă cu Skid Row, asta probabil până când dau băieții de un alt vocal care nu poate fi și o imagine. Și chestia asta de mai jos mă face să spun că SR au în sfârșit un Baz, doar că ăsta n-are pulă 🙂