Ziua în care a murit loialitatea

Și mă refer inclusiv la familiile formate dintr-o singură persoană și un câine sau o pisică.

Mă uitam acum la ce se petrece în piața IT. Cam toate companiile mari dau afară. Dau afară la modul la care sute sau mii de disponibilizări par o jucărie. Amazon a dat afară vreo 18k, Meta vreo 13k, Google parcă e și el pe la 12k, Twitter zicea că scapă de vreo 90% dintre angajați. Am uitat, Microsoft se laudă și ei cu vreo 10k.

Firmele mici horcăie. Unele își vor da sfârșitul. Altele poate vor rezista, cu eforturi doar de ele știute, cu restrângeri de cheltuieli și normal că și de personal, păstrând proporțiile de numere.

Cred că știți toate astea.

La altceva doream însă să mă refer.

Din ce am citit am înțeles că Google a concediat și persoane, și nu puține, care sunt de mai bine de 20 de ani alături de companie, unele chiar de 25 de ani. Ei, și asta-mi pune o altă problemă.

Desigur, vremurile sunt grele și deciziile economice nu se iau ușor, mai ales atunci când ele înseamnă să arunci un om în stradă. Sunt complet de acord cu asta. Iar un angajat care poate fi considerat inutil în situația de față, fie prin natura muncii sale, fie prin alte naturi, trebuie să plece. Așa spune economia capitalistă. Bine, economia asta capitalistă și conceptul de cost effective nu ne spun dacă Sundar Pichai a renunțat la măcar 50% din salariul sau redevențele sale, pentru a ajuta și el trecerea prin aceste vremuri grele, dar nici asta nu ne mai interesează prea mult.

Ceea ce ne interesează este că aceste concedieri ale unor oameni care poate au fost alături de Google încă de la începuturi (sau în începuturile oricărei alte companii) dau probabil lovitura de moarte conceptului de loialitate. De familie. De acasă. Știți, toate acele lucruri pe care le rostesc la nesfârșit aceste companii, parcă nerealizând de ani buni că nimeni nu mai este atât de idiot încât să fie idiot să le creadă.

În 2013, în Național, Răzvan Ioan Boanchiș publica acest articol. Era cu mult înainte ca Teambuilding să urce lumea pe baricade, cu mult înainte ca acel kind reminder să ajungă să fie cumva interzis prin unele companii (chestie pentru care mulțumesc filmului, mare bine ne-a mai făcut!).

La acea vreme articolul avea perfectă dreptate. Și a avut perfectă dreptate chiar și ceva ani buni după publicare, poate până acum, prin zilele noastre. Pentru că da, familia aia ținea până ți se ofereau 200 euro în plus la salariu. Vina era exclusiv a angajatului, el era vinovatul pentru mobilitatea pieței, vorba aia, nu mai poți să pui bază pe nimeni, angajatul vine, stă 6 luni, învață ce trebuie și ne lasă baltă, se duce la alții. Că prețurile creșteau, nu și salariile, asta nu mai este vina nimănui. Era a angajatului, el dorea, nenorocitul, mai bine pentru el și familia lui.

De azi povestea asta a murit. Pentru că iată, companii redutabile se asigură să-ți arate cât mai bine se poate că loialitatea este ceva pe care se scuipă fără probleme. O hârtie igienică, un alt slide din power-point-ul care ți se servește înainte de beția de pe plajă. Aia, beția care duce la epidermicul dintre contabile și șoferi, cum bine spune Boanchiș.

De azi știți, măcar ăia dintre voi care nu ați priceput. La muncă vă duceți pentru bani, punct. Familia, casa, toate astea sunt acasă, acolo unde este familia. Soția, soțul, câinele, pisica, ce aveți fiecare.

Loialitatea? Este a cui o merită. Adică a voastră. Fiți loiali vouă și vieților voastre.

Loialitatea, sub orice altă formă, a murit azi.

Advertisement