Niște Cuvinte la Băicoi…

Ca și în cazul celor de la Compact, să scrii o nouă cronică despre un concert al lor nu este deloc simplu. În primul rând pentru că-i știi pe oameni. În al doilea rând pentru că trupele astea două, total diferite ca stil și abordare, sunt unele dintre cele mai liniare pe care le-am văzut, din punct de vedere al concertelor pe care le dau. Adică nu ai nici un fel de șansă să le vezi greșind, totul merge brici. De fiecare dată merge brici.

Nici acest concert nu a fost cu mult diferit din punct de vedere al calității oferite. Deși într-un club mic și cumva limitat ca posibilități, și aici mă refer la diferențele dintre el și un club de profil din București, Cuvintele au sunat acolo de zile mari. Mă rog, minus cele trei pene de curent, toată apărute pe Pasărea De Plumb, de parcă undeva se decisese că da, e vai de gândul ce ți-ai pus/cu cât încerci să te ridici mai sus. Nu-i nimic, s-a rezolvat. A treia încercare a fost aia care trebuie. Călin s-a apropiat de microfon înainte de forța aia pe care trebuia să o dezlănțuie, a spus un Doamne ajută! mucalit și zâmbitor și asta a fost, am trecut peste piesa care na, ce să faci, a avut o variantă cumva ciuntită și simplificată.

Ce a fost deosebit a fost ce prezentau acolo. Adică Ispita. Pentru mine prima oară după multă vreme când auzeam albumul ăsta cântat integral și prima oară când îl auzeam cântat alături de Marius.

Iar Ispita este probabil cel mai greu album din discografia celor de la Celelalte Cuvinte. Nu, nu la sound mă refer. Nu, nu la tehnicitate mă refer. Toate acestea sunt acolo. Ci la faptul că Ispita nu este doar un simplu album, este un decalog al nostru, al slăbiciunilor și deșertăciunilor noastre, mai mult decât oricare alt album din discografia lor, al societății din care am făcut, facem și vom face parte. Ispita este oglinda pe care nu ne-am dori-o ca societate și verigi ale ei, dar uite că ea este aici și funcționează. Și normal, este greu să ne uităm în ea. Este discul care ar trebui să te facă să te sinucizi (nu, nu fizic) și care la final, dacă ai priceput cu adevărat prin ce ai trecut, te scoate la liman salvat, zâmbind și bucurându-te de noul tu pe care l-ai descoperit. Nu ăla din cursurile șarlatanilor motivaționali. Ispita a fost întotdeauna despre oameni și despre tine. Și despre legătura pe care trebuie să o ai și să nu o pierzi, fie cu ei, oamenii, fie cu tine, omul, oricât de în (vin) muiat ai fi.

Ei bine, toată această Biblie a noastră (doar nu credeați că albumul are 10 piese degeaba și că se termină doar întâmplător cu Rândul tău, nu?) ne-a fost predată cu o simplitate și naturalețe care pe mine m-au dărâmat. Iar băiatul ăla nou (zic asta pentru că afară, la țigară, am fost întrebat cine este băiatul ăla care a apărut în trupă) aduce în toată povestea asta exact ceea ce îi trebuie pentru ca ea să fie și mai viabilă, și mai vividă. Aduce tot ce trebuie pentru a durea și mai tare. Căci fiecare riff, fiecare break, fiecare ce vreți voi, sunt însoțite de versuri. Iar diavolul ăsta mic desenează între ele o legătură care nu este ușor de găsit și care le lipsește cu desăvâșire multor trupe mari. În rest ce să zic? Încă nu știu ce forță are Tinu pentru a mai fi atât de punctat și liric în același timp, încă nu-mi dau seama de cum poate scoate Breazu chestiile alea de pe un fretless și încă servesc lecții de la Călin în materie de acomodare cu tot ce se schimbă și, mai ales, cu tot ce se schimbă în rău.

Rândul tău încă n-a venit.

La mine a venit. Nu știu dacă eram sau nu pregătit, dar a venit. Am redesenat. Nu tot, că nu pot. Cât am putut și eu. Mintea mea cu cârma ruptă/Pe ocean într-una luptă, vorba aia. Și da, mi-a trebuit întotdeauna furtună, vremea bună o las pentru apostolii suficienței.

Cam așa a fost la Băicoi. Într-o atmosferă excelentă, una în care toată lumea vorbea cu toată lumea, una în care am făcut cunoștință cu oameni din Ploiești, Câmpina și Brazi și am vorbit cu ei, pentru prima oară, ca și cum ieri a fost ziua în care ne-am văzut ultima oară, la o cafea. Semn că toți eram acolo pentru un anume lucru. Semn că noi bucureștenii am uitat de noi. Nu există loc în care, de zeci de ani încoace, să fi avut o asemenea experiență a totului. Am avut-o acolo, la Băicoi. Aproape de necunoscut/Un pui de pasăre de plumb pierdut.

Chapeau, Celelate Cuvinte.

Pe data viitoare 🙂

Advertisement

2 thoughts on “Niște Cuvinte la Băicoi…

  1. Superb articol. Scris cu suflet pentru suflet. Băi, mă faci să îmi bag o lingura de lemn între dinți și să ascult albumul. O să încerc, bro, pentru tine încerc.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s