Din drum #294

Graham Bonnet Band – Day Out In Nowhere (2022)

Ce să zic, Graham a îmbătrânit și asta se aude. Cu toate acestea rămâne acea voce ce nu poate fi confundată și reușește să tragă după el o trupă care a cam priceput ce vrea. Rezultatul este un disc bun pentru Bonnet, un disc care arată încă o dată ce voce mare a fost și ce lucruri mișto ne-a lăsat și asta nu doar prin Rainbow. De ascultat.

Skills – Different worlds (2022)

Billy Sheehan plus niște încă alții, de exemplu Brad Gillis de la Night Ranger. Nimic deosebit din punctul meu de vedere, poate doar faptul că pe alocuri trupa reușește să sune a Mr. Big, chestie care nu este chiar de mirare. Na, asta este. Un album care poate urge liniștit pentru un drum cu mașina, altceva nu este capabil să spună.

The Big Deal – First bite (2022)

Tot pe undeva-n zona de AOR/hard, o trupă cu două gagici la voce, nu ajungea să ne chinuie doar una. Lipsit total de substanță, un disc pe care-l consider din zona celor care apar doar ca să fie, nu pot să cred că poate produce ceva mai mult de-atât. Dar na, album de debut, Frontiers, astea. Nu recomand chiar dacă nu este chiar atroce.

Zero Hour – Agenda 21 (2022)

Un hard ceva mai dur însă tot melodic, albumul este scos tot la Frontiers. Ei, discul ăsta are ceva al lui doar că nu mi-am dat seama bine ce. Și parcă la final a lăsat un gust amar, se putea mult mai bine și acel bine nu a mai sosit. Cred totuși că nu strică să fie ascultat măcar o dată, poate vouă vă produce altă impresie, plus că slab nu este.

Joe Rock Show – American Made (2022)

La bază este hard-rock, doar că americanii mai amestecă una-alta peste el, până la urmă de ce nu? 🙂 Ce iese este o combinație care nu ține foarte bine și-n care se vede cu ochiul liber de la lipsa inventivității până la lipsa siguranței în interpretare. Nu-l recomand, ciar deloc nu-l recomand, se poate asculta muzică mai bună în perioada asta.

Trooper – X (2022)

Aici am să fiu scurt. Din punct de vedere muzical albumul ăsta chiar are porțiuni în care ar putea să spună ceva. Apoi deschide Coiotu’ gura. Și asta a fost tot. Păcat. Mare păcat. Muncă irosită.

Septicflesh – Modern Primitive (2022)

Pentru cine este fanul genului și al trupei (mi-aduc aminte că am ascultat mult Septic Flesh la viața mea, căci așa s-au chemat la bază), albumul ăsta este tot ce trebuie. Desigur, trupa nu mai are viteza și inventivitatea de pe vremuri, însă încă mai are ce spune. Un album decent și uman, demn de numele formației, merită ascultat.

James LaBrie – Beautiful Shade Of Grey (2022)

Vocalul Dream Theater revine cu un album solo. Un album solo nici mai bun, nici mai rău, dar care se înscrie în zona lucrurilor cu care ne-a obișnuit James. Este melodic față de ceea ce cântă el la DT și asta-l face numai bun de ascultat pentru toată lumea, asta chiar dacă mustește de progresiv. Pe scurt, recomand.

Anvil – Impact Is Imminent (2022)

N-am înțeles niciodată care a fost treaba cu trupa asta și este clar că nu am să înțeleg nici după acest album. O adunătură de clișee sărace, tratate undeva la limita suportabilității, cu o voce care ucide orice chef de a asculta discul. Pana mea, nu așa se cântă și nu așa se clădește o istorie sau imagine. Evitați, e păcat de timpul pierdut.

Dimitri Toonen – Sounds From Emotions (2022)

Progresiv de la un artist olandez crescut cu Marillion, Floyd și altele din astea. Și așa ceva se simte din plin. Albumul mustește de muzică, nu este unul ușor de ascultat, nici pe departe asta, dar este un disc care merită toată atenția. Îl propun ca exercițiu, adună cam tot ce se poate în materie și nu este obositor ca Dream Theater.

Evergrey – A Heartless Portrait (The Orphean Testament) (2022)

Nu sună deloc rău discul ăsta, doar că m-am plictisit de mamă-mamă alături de el. Nu-mi dau seama, fie este de la faptul că am mai auzit ce se cântă acolo, fie de la faptul că parcă se cântă fără nici un fel de chef. Sau poate că este de la mine, nu m-a prins pe mine cum trebuia. Una peste alta eu aș spune că nu recomand, nu văd de ce aș face asta.

5 thoughts on “Din drum #294

  1. Să o luăm ce am ascultat deja.
    Septicflesh, grecii sunt ce trebuie, au lucruri de spus, nu este nimic nou pe album dar asta nu înseamnă că este rău. Eu zic că sunt mai rafinați.
    Evergrey, oamenii dau în muzică de prin 96, mie mi’au plăcut. Au ceva power dar nu este din ăla vomiți.
    James Labrie, un album ok, este diferit de ce face el în DT, și este și normal. L’am dus la capăt destul de relaxat.
    Eu de exemplu de o săptămână sunt pe Whitechapel, Slaughter of preveil, Parasite Inc., Lorna Shore, Carnifex și lista poate continua. Fiind iubitor de deathcore de la maimuță încoace, simt nevoia de ceva haos din când în când. Mai des în ultimul timp. De fapt vreau să fac un top al celor mai bune albume deathcore de anul trecut.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s