Din drum #257

Peter Frampton Band – Peter Frampton Forgets The Words (2021)

Albumul este unul de cover-uri instrumentale după câteva dintre piesele preferate ale lui Frampton. Deloc rău, extrem de fluidă chitara sa, abordările foarte curate și studiate, la final ai o senzație plăcută pentru că l-ai ascultat. Este chiar liniștitor, merge ascultat oricând, nu e genul de disc să agite. Așa da.

Morbid Whisper – Habemus Mortem (2021)

Death metal brazilian. Un pic ușurel, zic eu, dar probabil că așa și-au dorit să fie. Parcă pe alocuri are și chestii catchy, vorba aia. Nu am fost cine știe ce încântat, dar trupa face eforturi să fie curată și să livreze genul pe care spune că-l cântă. Vocalul e bun, merita piese mai serioase, ieșea mișto dacă era așa. Well, album decent, uman.

Antenor – Solo En Tu Mente (2021)

Thrash argentinian. Supărați rău de tot băieții ăștia și se pare că supărarea le și iese. Și beneficiază și de o producție care face albumul măcar ascultabil. Desigur, ne confruntăm cu problema limbii, dar na, nu sunt toate perfecte. Altfel aș spune că este un album de ascultat, merită toată atenția chiar dacă pare mai copilăresc prin unele locuri.

Euge Valovirta – Shooting From The Hip (2021)

Un heavy/progresiv instrumental de la un finlandez, component al unei trupe de care nu am auzit, dar asta contează mai puțin. Excelent album. Are și tehnică, are și suflet, are și ritm, are cam tot ce trebuie să aibă pentru a se face plăcut. Băiatul nu este cu nimic mai prejos decât nume mai mari ca el, merită ascultat măcar o dată.

Yes – The quest (2021)

Ce să spun despre cei de la Yes? Vorba aia, sunt pe piață de dinainte de a mă fi născut eu, iar muzica lor este una care a cam trecut testul timpului. Ei bine, un album Yes demn de numele lor, chiar dacă trupa nu mai este ce era. Progresivul lor e ăla care este și discul merită ascultat chiar dacă pe alocuri pare extrem de greoi. Este, dar tot merită.

Scelleus – Lullaby To Your Dirty Soul (2021)

O trupă slovacă de heavy/progresiv, folosind pentru asta o voce feminină. Voce care nu are vreo legătură cu ce se cântă, dar na, multe se cred Tarja în ziua de azi. Albumul este o porcărie sinistră și pe lângă asta mai are parte și de-o producție care-l dă cu el de pământ. Eu aș evita să ascult a doua oară trupa asta, nu le prevăd vreun viitor sau ceva.

Dagtum – Revered Decadence (2021)

Un fel de experiment, un fel de ceva de avangardă, sosind din Filipine. Nu am sărit în sus de bucurie, nu mi s-a părut ceva care să merite neapărat atenția sau să rămână în amintire. E un album dereglat, făcut ca să fie, probabil ar trebui să spună ceva dar nu pricepem noi ce vrea să ne transmită artistu’, lol. Nu recomand, asta nu-i muzică.

Severo – Dos Seres (2021)

Ecuadorienii au voință și înceacă ceva aflat la granița dintre thrash și heavy. Nu le iese neapărat, dar repet, măcar încearcă. Producția nu-i ajută nici ea foarte mult, n-aș spune că e cine știe, dar măcar nu dă cu albumul de pământ. Un disc să fie, trece și se duce fără urme, poate data viitoare le iese mai bine.

Andrey Smirnoff – Electric gravity (2021)

Aș spune că este ceva între Joe Satriani și Mark Rizzo, mă rog, cu mai mult de la Satriani și mai puțin de la Rizzo. Plus momente bune de progresiv, și n-aș spune că din ăla bun. Mno, e nasol să asculți ceva ce ai ascultat de multe ori de la alții, oameni care oricum se pricep mai bine. Nu este un album rău, dar nici unul care să te facă să ridici sprânceana.

Anette Olzon – Strong (2021)

Cea mai mare greșeală din viața profesională a lui Tuomas nu se oprește și încă se crede solistă. Urmare acest album, atât de plictisitor încât parcă-ți vine să te apuci de ascultat noul Scarlet Aura. Desigur, nici un om normal la cap nu va face asta, așa că rămânem cu Anette. Prost album, plictisitor, repetitiv, fără pic de inventivitate. Poate data viitoare.

Steve Hackett – Surrender of silence (2021)

Chitaristul Genesis sau fostul chitarist Genesis produce un fel de operă rock. Una destul de greu de ascultat și cu foarte puține pasaje care să te lase să te odihnești. Nu este deloc rea, aș spune că este exact ce trebuie și era așteptat de la Hackett, dar este foarte greu de urmărit și asta o pierde. Vreau ceva să mă simt bine, nu să mă dărâme.

Doctor Smoke – Dreamers and the dead (2021)

Un album de hard spre stoner, încercând să adune din ambele ce se poate aduna mai bun. Nu sună rău, chiar deloc, însă nu știu de ce a refuzat să mă impresioneze la final. A, să nu uit, vocea seamănă foarte mult cu a ăluia de la Ghost, e o chestie care nu consider că se potrivește foarte bine. Una peste alta un album de ascultat, poate la voi iese mai bine.

10 thoughts on “Din drum #257

  1. Hai, sal!
    Antenor – Solo En Tu Mente, pe ăștia îi aveam pe listă.
    Pentru mine trupele de thrash se împart în două, alea civilizate, nord americane, europene, cizelate, închegate tehnic dar oarecum liniare si alea din sud americane,asiatice din zone din afara confortului japonez sau sud coreean.
    Astea din zonele astea unde mulți muncesc pe 2 sandvișuri, astea au mult suflet, multă ură, simți pumnii din aer.
    Albumul, bun, limba, sincer eu o văd acolo, bine. Cred ca nu îți poți exprima ura, revolta mai bine ca in limba ta.
    Euge Valovirta – Shooting From The Hip, ăsta este album de cumpărat. Mie mi’a plăcut mult. Legat, tehnic sus. Meserie.
    Yes,recunosc contribuția, nu au fost felia niciodată. Dar sunt pro.

    Like

    1. Exact așa și este, thrash-ul ăla cu coi este în zonele unde lipsesc multe lucruri de bază. Pentru că ai nevoie de ceva ură ca să cânți așa.
      Valovirta a fost o surpriză și pentru mine. Și i-am făcut loc pe HDD-ul meu cu colecția personală. Neașteptat băiat, neașteptat album. Ce trebuie.
      De Yes nu se pot spune foarte multe. Poate că ar trebui să se retragă, pricep că mai pot cânta ca pe vremuri, că pot da lecții, că mai au ceva idei, dar e suficient. Uneori gloria trebuie lăsată să fie glorie 🙂

      Like

  2. Pentru mine, Demoniac cu So it goes îi pun in primele 5 albume de thrash alea anului, chiar dacă faptul că au băgat saxofon, parcă si au zguduit puțin puristul din mine si Vektor cu Terminal Redux pe care il pun între primele 5 albume din 2016,parcă.

    Liked by 1 person

  3. Chiar te rog să asculți Vektor, dacă nu ai făcut-o încă. Este un thrash cu influente clare de Schuldiner. Cu o doză bună de progresiv care mie îmi place. Oamenii sunt foarte tehnici.
    Terminal redux îl pun lejer între albumele iconice ale genului si ale metalului în general.
    Albumul lor de debut, Black Future m-a făcut să îmi adun fălcile de pe pordoseala.

    Like

  4. Tocmai ce m-am dat jos de pe Carcass, Torn Arteries. Oamenii buni, încă livrează foarte bine. Parcă nu mai taie instrumentalul în carne vie dar rămân trupă, frate. Un album ușor de plăcut.

    Liked by 1 person

  5. Uite că îți mai dau ceva de pus pe listă, Without God, Siberian Tunes: Purple Clouds, niste rusi cu doom metal, stoner si ceva sludge. Eu nu’s fan de gen dar băieții sunt bine. Lucrat, au două piese extrem de bune. Dar tot albumul este bun. Surprinzător.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s