Din drum #256

Leprous – Aphelion (2021)

Nu neapărat ușor de ascultat, însă aș spune că destul de bun acest nou album al celor de la Leprous. Nu-mi dau seama dacă mai poate fi încadrat la rock ceea ce prestează ei, dar pot spune că anumite părți sună foarte bine. Este și foarte liric, nu are multe părți mai dansante, să zic așa, deci necesită o anume atenție la ascultare. Însă repet, bun.

Iron Maiden – Senjutsu (2021)

Solid album. Poate nu neapărat atât de zbuciumat și vesel precum poate aștepau unii, dar este solid.Dickinson pare-n formă, ba chiar aș spune că vocea lui a căpătat unele inflexiuni pe care nu le-am auzit până acum, iar trupa este tehnică cu spume și arată din plin asta. Nu chiar cea mai ușoară audiție, dar merită efortul.

Destabilizer – Rampage (2021)

Undeva între thrash și alte chestii, un EP cu care danezii sunt departe de a putea convinge, mă rog, măcar pe mine. Trecând de idei, care par oricum a nu fi prea multe, aș spune că și producția este departe de a ajuta trupa să se remarce. Oricum nu ar fi salvat prea multe, dar se putea mai bine. Dezamăgitor aș spune, dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt.

Tony MacAlpine – Equilibrium (2021)

Un album așa cum mă așteptam de la un om pe care l-am văzut pentru prima oară alături de Sheehan, Portnoy și Sherinian. Aveți pe el cam tot ce trebuie în materie de progresiv și alte alea, un album care însă este destul de ușor de ascultat, nu forjează creierii ca Dream Theater. Desigur, nu este simplu, dar merită din plin. Bun, bun bine.

The Uprising – Everlasting Sins (2021)

Death metal cât de cât melodic, unul sosit de pe plaiurile în care Milka produce ciocolată mov. Una dintre piese se cheamă “Recognize the patterns”, aproape o invitație de a trece la a vedea cam pe la ce trupe ați descoperit deja ceea ce cântă elvețienii. Nimic deosebit ca inventivitate sau compoziție, un album care trece și asta a fost, nu spune nimic.

Mondocane – Dvala (2021)

Băieții sunt suedezi și bagă ceva death melodic destul de accesibil. Ce să zic, producția le face o mică nedreptate, albumul putea fi mult mai bun cu o producție decentă, dar este de ascultat chiar și așa. Au niște treburi bunicele pe acolo, cu un pic de atenție pot ieși cu ceva care să fie extrem de bun. De ascultat măcar o dată, pentru idei.

Aran – Pimeyttä Vasten (2021)

Black atmosferic din Finlanda. N-aș spune că am fost impresionat, băieții nu reușesc să se descurce nici cu partea de black, nici cu aia de atmosferic. Iar combinate le-au pus probleme și mai mari. De producție nu zic nimic, e chiar ce trebuie pentru discul ăsta, oricum nu mai putea salva nimic din ce se aude pe el.

Apallic – Edge of Desolation (2021)

Melodic death metal germănesc. Well, da, melodic este. Și aș spune că deși nu vine cu multe idei noi sau cu ceva care să poată fi considerat deosebit, este totuși un album peste care merită trecut măcar o dată. Producția este și ea decentă, ajută albumul să trăiască, deci toate condițiile pentru o ascultare umană.

Dragonbreath – The Awakening (2021)

Heavy-metal din Cipru, cu ceva apucături de power și epic metal sau ce papuci mai visează ei acolo. Vocea este atroce, muzica este atroce, iar pe deasupra avem și o producție demnă de anii ’90 românești și de Electrecord. Parcă e ieșit din mâna lui vanica albumul, așa sună. Evitați cu orice preț, e nenorocire.

The Night Flight Orchestra – Aeromantic II (2021)

Hard-rock suedez. Din ăla de ieșire din anii ’70 și intrare în ’80. Seamănă foarte bine cu ceva gen Survivor, numai că trupa nu este capabilă să producă nici măcar două piese decente, așa cum au făcut americanii lui Rocky. Un album plictisitor, previzibil, leșinat. Se putea mult mai bine. Asta este, poate data viitoare. Deși eu nu cred că le iese.

Armageddon – Pyromaniac (2021)

Black/thrash. Franța. Nimic deosebit, chiar nimic. Nu este un album rău, are câteva momente bunicele, că nu pot spune că-s bune, dar la final refuză din toae punctele de vedere să impresioneze. Curge așa, monoton și plictisitor, aproape că nu știi când începe și când se termină.

Steve Lukather – I Found The Sun Again (2021)

Nu știu ce soare a regăsit chitaristul celor de la Toto, dar nu este nici pe departe vorba de cel muzical. Nu mă așteptam la minuni, na, inventivitatea se mai duce și ea acasă, dar nici la un asemenea disc lălăit. Sunt foarte rare momentele când spune ceva, asta dacă spune. Nu-l recomand nici măcar pentru istorie, consider că este un eșec.

Hot’N’Nasty – Burn (2021)

Niște germani care încearcă să presteze hard-rock. Nu le iese nici dacă sunt rugați, asta ca să nu mai zic că amestecă genul cu chestii copiate de prin altă parte, vezi prima piesă unde unele măsuri zici că sunt scoase direct din piesele RHCP. Nu așa se face. Slab de tot, discul nu merge ascultat nici măcar ca să-l acoperi pe Mironică.

2 thoughts on “Din drum #256

  1. Leprous – Aphelion, nu am putut, frate, nu am putut.
    Iron Maiden – Senjutsu, l’am ascultat ieri. Bun, foarte bun. Același galop ritmat specific IM dar matur. Am fost încântat de tot. Un album de cumpărat.
    Apallic – Edge of Desolation, ăsta a mers o dată. Atât.
    Restul din listă, vai mamă.

    Like

    1. Greu cu Leprous. Greu de tot. Din ce în ce mai greu.
      Maiden, da. Au reușit ce trebuie. Nu sar în sus de bucurie, dar e clar Maiden. Bine și așa 🙂
      Restul sunt cam la pământ, tura asta nu au picat multe bune 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s