Te-anunț de-aici, din pușcăria mea,
Că gratii nu mai sunt pe la fereastră,
Dar au montat în loc o scenă grea
Și plânge Stevie Ray distanța noastră.
Am scos și patul, mi s-a părut firesc,
Un suflet nu adoarme pe o pernă,
Și n-ar fi fost vreo clipă omenesc.
Aici nu mai e casă, e-o tavernă.
N-am nici dulap, ce haine să îmbrac,
Pe carnea mea nu-i simplă fulguială,
Și-oricum sunt gol când trebuie să tac
Și hemoragic mi se stinge șoapta goală.
Aș spune chiar că nici nu sunt născut
(Mă paște oricum o gripă abisală),
Și-mi pun speranța-n suflul tău de lut
Și-n sânii tăi tăcuți ce țipă-a pară.
Regret imens c-am viață și am suflet,
Detest scârbit ce-n mine-i omenesc,
Sunt un gregar ce moare fără vuiet,
Călăul mi-e cometa ce-o iubesc.
Am să aștept, am să aștept sentința,
(M-au judecat și alții și-au greșit)
Și între timp am să sugrum dorința
De-a-ți arăta că eu chiar te-am iubit.
Blues4Coffee 