Adrian Păunescu – “Scrisoarea”

Și dintr-o dată simt că mi-ar plăcea
Să-mi scrii pe întuneric o scrisoare,
Așa cum te-ndoiești, în umbra mea,
De tine și de noi, de fiecare.

Nehotărâtă ești și nici nu ai
Pe nimeni să-ți răspundă care-i drumul,
Și-n vălmășagul tău de iad și rai
Te face și mai luminoasă fumul.

Și dintr-odată cred că aș voi
Să-ți dau deoparte fiecare haină,
Chiar tu, nefericito, într-o zi,
Să-mi fii scrisoarea de citit în taină.

Vreau să-ți citesc cu gura sânii mici
Și gura ta să o citesc alene,
Scrisoarea ta să o păstrez aici
Si virgulă să-ți pun între sprâncene.

Trimite tu scrisoarea care ești
Ființei mele, s-o citesc la noapte,
Când, peste orice gânduri dușmănești,
Miroase-n Sud a cereale coapte.

Te-aștept la zarea fiecărui gând,
Nehotărârea ta de fond mă doare,
Te voi lua în brațe lăcrimând
Și am să te deschid, ca pe-o scrisoare.

Tu ești scrisoarea mea fără sfârșit,
Când te citesc mi-e jale și mi-e bine,
În locul unui plic obișnuit
Trimite-te, trimite-te pe tine.