Trans-Siberian Orchestra: Christmas Eve and other stories (2020/pandemic)

God damn it.

Ce să scrii despre ăștia? Ce? Cum să scrii despre ăștia? Cât? Până când? Și de ce? Ce-ți dă voie să scrii despre Trans-Siberian Orchestra?

Așa că am să fac și eu ce pot.

Interacțiunea cu publicul este 0. Practic te uiți cum se derulează povestea și primești fiecare piesă sau moment de legătură așa cum ți-l dau ei. Însă montarea este excelentă. Știu să spună o poveste, asta le-a reușit pe deplin.

Asta și vor. Despre asta este vorba. Despre montarea primului lor album, cel cu care au și spart lumea muzicală. Vorbim despre o trupă care nu a deschis pentru nimeni, nu a fost deschisă de nimeni, nu a cântat în cluburi, a mers direct în marile săli și pe stadioane. Da, asta este TSO, unică în istoria rock-ului.

Trupa nu poate fi analizată. Nu ai cum. Sunt buni cu spume. Discutăm până la urmă de Al Pitrelli, Chris Caffery, Johnny Lee Middleton sau Jeff Plate, adică oameni legați sub o formă sau alta de Savatage. De fapt este ultimul line-up Savatage cunoscut, lângă care mai stătea Zachary Steven, că Jon Oliva nu prea mai cânta de ceva vreme. Cu ăștia nu ai ce să discuți, că nu te lasă, muzical vorbind. Sunt impecabili, cântă cu precizia unui chirurg.

Vocile folosite sunt… voci, nu tâmpenii. Culmea, cea mai slabă de acolo mi s-a părut și cea mai cunoscută, adică vocea lui Jeff Scott Soto 🙂 Și ăla nu este oricine. Este o negresă acolo care sparge cu vocea. Și mai sunt și ceva voci blonde. Și culmea, merg. Iar eu sunt fan Jennifer Cella, când a plecat femeia aia de acolo n-am fost prea fericit.

Ei, ăsta nu este un concert. E cumva o montare teatrală a unei povești de iarnă în care se folosește și muzica. Bună muzică, să ne înțelegem.

Iar la final vine bomba: genericul de final se derulează pe Believe, adică piesa care încheie albumul de care am discutat mai sus, Streets: a rock opera. Album pentru care O’Neill, Oliva și restul au scris undeva peste 50 de piese din care au ales 19, la final rămânând 16. Ce tribut mai important ca acesta? Ce onoare mai mare? Ce să vorbească mai mult despre istoria asta a unei trupe care a născut din ea numai chestii bune (Machines Of Grace, Dr. Butcher, Circle II Circle, Jon Oliva’s Pain, Trans-Siberian Orchestra)? Ce să mai spui după așa ceva? Am înghețat și am ascultat cu sufletul la gură imnul ăla, declarația aia, piesa aia care a fost pusă exact acolo unde trebuia, care a venit exact când trebuia.

Așa că, în cazul în care vreți să vedeți ce mai face Savatage în ziua de azi și cum se descurcă ea cu ceva deosebit față de ce a făcut sub titulatura aia… este de văzut. Și mai este de văzut pentru ceva: e un lucru care te apropie de sărbători. Și eu nu sunt genul să se ducă după fenta asta, dar da, cu Trans-Siberian Orchestra parcă chiar vrei să simți ceva din ele.

Ne auzim cu bine de la următoarea cântare. Probabil concertul Billy Gibbons de Anul Nou, concert la care va urca pe scenă și Jimmie Vaughan, fratele lui Stevie Ray, adică SRV.

5 thoughts on “Trans-Siberian Orchestra: Christmas Eve and other stories (2020/pandemic)

  1. Uite, asta opera de artă nu atrocitatea aia la care te’ai uitat tu de nu știu câte ori de a trebuit să țin copiii departe de camera aia, unde erai tu și balaurii tăi. Cam asta a spus admirativ doamna mea despre TSO și cu un olimpian dispreț despre in absentia dei.
    Acum admirația ta pentru TSO este contagioasa și cred că mai bag și eu ceva ochi. Plus că las și impresia de om care vrea să fie elevat, dar destinul, ghinionul l-a aruncat în alte arii muzicale, noroc cu ea și oameni ca tine care vor face urechi de om din mine.
    Între timp în sufletul meu, Nergal mi-o aduce ca dar pe Jennifer Vella, împodobită cu ceva Victoria Secrets, să îi pot vedea direct în suflet.

    Like

    1. Sună bine ce zici tu de Nergal și Cella. Sună a montare nouă de ceva satanic, cu incantații, cu din astea, cu perversiuni :)))) Ahaha, cum ar fi o colaborare dintre ăștia doi :)))))

      Like

  2. Acum, lăsând gluma la o parte, de vreo 2 zile tot ascult, Streets: A rock opera și prin mașină și pe căști și pe boxele din casă și cu fiecare ascultare albumul devine mai masiv. Am ascultat și Hall of the mountain king, bun dar nu este la nivelul lui streets. Nu știu de ce dracu prin anii 90 când am ascultat Savatage mi s-a părut foarte gay soundul. Și prin perioada aia ascultam the keeper of the seven keys de rupeam. Hard rock-ul îmi părea muzică de gagici. Minte creata. Oricum mersi pentru ochii deschisi.

    Like

    1. Este solid. Un album absolut solid, este făcut ca la carte. Și da, este tot ce au putut mai bine. Au și un Dead Winter Dead, legat de ce s-a petrecut cu bombardamentele și Sarajevo, bun și ăla, dar nimic nu atinge Streets. Așa a fost să le iasă. Și… cu plăcere 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s