Din drum #208

Draconian – Under A Godless Veil (2020)

Un death combinat cu doom/gothic, sosește din Suedia. Aș spune că cea mai interesantă parte este duelul vocal dintre Anders și Heike, iar oamenii se pricep să-l facă. Are și ceva idei de apreciat iar execuția este cât se poate de inspirată. Personal mi-a plăcut.

Carcass – Despicable EP (2020)

Mno, la ce să te aștepți de la Carcass? Exact la ce livrează, la aia să te aștepți. Cred că sunt vreo 8 ani de pauză de când au scos ceva pe piață, iar EP-ul ăsta vorbește despre un viitor album decent. Bine închegat, trupa pare în formă, piesele nu strălucesc dar sunt ce trebuie.

Mr. Bungle – The Raging Wrath Of The Easter Bunny (2020)

Nu-mi dau seama ce am ascultat, probabil este ceva modern, de avangardă, dar americanii ăștia au refuzat să mă impresioneze. E ceva acolo ce nu merge chiar dacă albumul nu este rău, este ceva acolo ce este foarte amestecat. Un “nu” de la mine.

Evildead – United States of Anarchy (2020)

Thrasherii americani încearcă să ducă lucrurile spre perioada de aur a genului. Le iese cumva sound-ul, problema este că ideile sunt departe de a fi alea de atunci. Plus că mergea ceva mai multă agresivitate. Cu toate astea e un album ce poate fi ascultat, nu-i de dat cu el de pământ.

Them – Return to Hemmersmoor (2020)

Heavy-metal, doar că au încercat să bage multe-n el și nu le-a ieșit. Când ai chef de chestii care să aducă a Blind Guardian trebuie să te asiguri că le și poți face. Așa că șaorma asta a produs doar un dezastru muzical. Păcat, trupa știe și putea mai mult.

Wildness – Ultimate Demise (2020)

Hard-rock suedez cu ceva apucături de AOR. Văd că nordicii încep să se priceapă din ce în ce mai bine la treaba asta și mă bucur, e nevoie de genul ăsta. Un album deloc rău, ușurel, curat făcut, cu talent și cu o producție mișto. Merită ascultat, sunt câteva piese bune acolo.

Kings Of High Iron – Sting Of Steel (2020)

Ceva hard american, pigmentat pe alocuri de niște chestii mai heavy. Tare slab. Nici măcar producția nu mi se pare că-i ajută, de inventivitate nu mai zic iar vocea nu ține deloc pasul cu puțina muzică. Tare dezamăgit am fost, se putea mai mult.

Black Stone Cherry – The Human Condition (2020)

Albumul americanilor nu este chiar de aruncat. Din nefericire oscilează între piese decente și piese care nu spun aproape nimic, ca și într-o abordare ce se depărtează de hard-ul/southern-ul cu care ne-au obișnuit. Nu mi s-a părut cine știe, păcat.

The Flower Kings – Islands (2020)

Cândva era una dintre marile surprize în materie de ceea ce ascultasem. Azi m-au lăsat rece, albumul este leșinat, nu mi se pare nimic nou pe el, este complicat ca să epateze. Da, îmi place progresivul, doar că albumul ăsta m-a lăsat absolut rece, este inutil.

Wytch Hazel – III: Pentacost (2020)

Ceva de gen NWOBHM și mă mir că britanicii nu au aflat că s-a terminat cu treaba asta. Deșirat album, cu unele piese care te fac să sari la următoarea, cu o voce fără interpretare și ceva teme adunate de la alții (vezi Thin Lizzy). Un album extrem de prost, zic eu.

Darzamat – A Philosopher At The End Of The Universe (2020)

Ceva sympho-gothic-black-death, naiba știe ce vor polonezii să cânte acolo. Mă rog, tocmai de aia nici nu le-a ieșit albumul. Iar dacă vocea lui mai este cum mai este, a ei este o nenorocire care cu greu poate fi ascultată. De albumul ăsta chiar să vă feriți 🙂

Mors Subita – Extinction Era (2020)

La bază ar fi death metal, poate un pic melodic ca să prindă la o categorie mai mare de public. Nu-i cine știe ce albumul ăsta, ideile sunt palide, execuția la fel, devine extrem de repede repetitiv și asta se cunoaște. Asta este, nu iese mereu cum te aștepți.

Puscifer – Existential Reckoning (2020)

Alternativ, progresiv, poate chiar experimental, au înghesuit americanii aici tot ce au considerat că se poate înghesui. Când a început am zis că aud orga mea de acum 20 de ani. Slab, fără mari idei, cu dorința clară de a epata, ceea ce a stricat și mai tare. Never again.

Disrupted – Pure Death (2020)

Niște nenea suedezi care se respectă și care vor să bage pe death. Pe mine m-a plictisit rău albumul ăsta, chiar de la a doua piesă. Totul pare la fel, inventivitatea este pe 0, nici măcar foarte agresivi sau tehnici nu sunt. Am trecut cu regret mai departe.

Mastery – Severing The Earth (2020)

Thrash metal din Canada. Prost, tare prost. Parcă nici plăcere de a cânta nu au, de tehnică, idei și restul nici nu mai vorbesc. Albumul curge cam la fel, fiecare piesă este cealaltă with a twist, după două ajungi să te întrebi de ce mai continui. Horror.

Hypnos – The Blackcrow (2020)

Mișto titlul albumului, n-am ce zice. Trecând mai departe trebuie spus că cehii au idee despre death cam câte idei am eu despre BOR, deci nu. Prost album, în afară de voce, dar nici aia cine știe ce, nu aș spune că am mai remarcat altceva. Păcat de eforturi.

Final Mourning – Weight of the World (2020)

Australienii încearcă pe heavy-metal. Uneori le iese, uneori nu, să spunem că mai mult nu. Sunt câteva solo-uri acolo mai de doamne ajută, dar nu cât să salveze tristețea asta de album. Alt disc care mi-a poluat căștile, dar na, asta este.

Mikaela – Nocturne In Red (2020)

Ceva death cuplat cu niște chestii mai deosebite. Mie mi-a plăcut albumul, are și alură de nou, are și un mod de interpretare mai aparte pe unele locuri și chiar dacă-i nu-i plin de inventivitate reușește cumva să suplinească asta. A, trupa vine din Malta.

2 thoughts on “Din drum #208

  1. Draconian, chiar nu este rău deloc. Nu rupe dar are ceva în plus.
    Carcass, se vede profesionismul. Pentru mine nimic nu se compara cu Death, totul este sub. Aia au fost zei și pe instrumental și pe versuri. Pe Carcass îi pun lângă Sodom, Obituary, Napalm.
    Wildness – de când te citesc privesc cu alți ochi influențele AOR. Dacă’s bune. Nu săr la tavan dar nici nu mai dau rush la close.
    Mikaela, bun.Eu as mai asculta albumul.
    Mulțam.

    Like

    1. Cred că exact diferența aia de voci este acel ceva aparte de la Draconian. Fără ea nu făceau mai nimic, cu ea devin extrem de ascultabili.
      Carcass… e Carcass. Reek Of Putrefaction și Symphonies Of Sickness (cred că astea au fost primele două) au spart serios la vremea lor, cine nu le ascultase practic nu exista. Desigur, nu sunt Death. N-au cum, băieții ăia vin din altă zonă.
      Wildness este albumul ăla perfect la toate. Speli, calci, bați femeia, te uiți cum pierde Rapid, whatever. Îi dai drumul și el merge. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. E genul ăla de chestie cu care ai putea să convingi un manelist să rămână la petrecere. Și nu e lucru puțin 🙂
      Mikaela a fost o surpriză mai ales prin prisma faptului că vine de unde vine. Vorba aia, Malta nu este chiar un cradle of metal. Dar uite că se face treabă bună și pe acolo 🙂

      Cu plăcere 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s