Îmi iau viața înapoi: la revedere aplicațiilor de comandat mâncare

La început a fost cuvântul. Cuvântul care a circulat din gură-n gură și mai toți au aflat că da, există o aplicație/niște aplicații magică/e prin care cu doar câteva atingeri de ecran îți aduci acasă haleala de la restaurantul preferat. Desigur, dacă acesta livrează-n zona în care te afli și tu. Și de atunci a început nebunia.

Sistemul e simplu, nu cred că mai trebuie explicat. Ce mai trebuie spus este că de-a lungul timpului au crescut și taxele de livrare dar și suma minimă ce trebuie atinsă pentru ca o comandă să fie acceptată. Unii dintre ei au pornit fără așa ceva, dar acum treaba s-a schimbat. Cumva normal, restaurantele vor să vândă cât mai mult. Și na, când vezi un surcharge pentru comenzile sub 45 de lei parcă nu te sperie așa de tare, două persoane trec fără probleme de suma asta. Cu una, ei, aici mai este de discutat, una singură ar putea să nu aibă nevoie de mâncare care să coste suma asta. Dar desigur, poate alege alt livrator, care-i impune o sumă mai mică. Sau să plătească acel surcharge.

Nici nu știu câți livratori sunt azi în București, vi-i spun doar pe cei care erau la mine în telefon: Glovo, Uber Eats, Takeaway, Fooda și Food Panda. Am mai auzit de câteva nume dar, și-mi prezint scuze pentru munca și eforturile acestora, nu am reușit să le rețin. Și desigur, la toți aceștia se mai adaugă și serviciile de livrare ale casei, căci sunt destule restaurante, pizzerii și alte chestii de gen care au propriul serviciu pentru așa ceva. Ieri am găsit pe clanță un flyer din care am aflat că Presto Pizza livrează 24/24, așa că na, duduie cuptoarele patriei, poporul trebuie hrănit.

Și o perioadă au duduit și pentru mine. Mi-aduc aminte numai de cei mai bine de 4 ani petrecuți pe Dacia 99, vizavi de Piața Spaniei. Nu pot să fac socoteala pentru a-mi da seama ce sume s-au dus în buzunarele livratorilor și restaurantelor, și cred că nici nu vreau. Sunt imense. Plus comenzile de acasă că na, cine-i centaur, are bani și bagă la păcănele culinare? Eu, desigur. Probabil că de sumele alea mi-aș fi luat mașină. Și nu una de 2 lei.

Am folosit trecutul când am scris mai sus de aplicațiile din telefonul meu. Da, erau. S-a terminat. Toate aplicațiile minune și frumos colorate au dispărut. Așa consider că trebuie. Mai mult, consider acum că niciodată nu ar fi trebuit să am așa ceva în telefon. Și acum să explic, nu? Fac și asta. Încep cu motivele mai puțin importante și am să termin cu cel care a însemnat cel mai mult pentru mine în decizia asta 🙂

Primul motiv și cel mai puțin important a fost cel financiar. Nu contează așa de tare, dar are rolul său. Taxele de livrare cresc din ce în ce mai mult. Sumele minime de comandă urcă și ele. Am spus mai sus ceva de un minimum de 45 de lei. Pentru mine, care-s zilnic la lucru, suma asta mă împiedică să mai folosesc livratorul respectiv. Nu mănânc atât de mult. De 50 lei am mâncat cu soția la Hanul Drumețului, și asta înseamnă consumația cu tot cu cafea și bere, ca să aveți o imagine a situației. Ei bine, adăugând la acei 45 lei obligatorii și cei 8 lei ai livrării se ajunge lejer la un 53 lei pe zi, asta dacă nu aleg să comand mai puțin și să plătesc o taxă pentru asta, chestie care mi se pare aberantă, nu văd de ce să fiu taxat că nu pot mânca pentru doi. Pentru mine personal situația asta nu mai rentează. Financiar vorbind, la doi pași de mine, 3 minute de mers pe jos, am trei restaurante în care am mâncat la prânz cu 15-21 lei de am dat cu căciula după câini, cum se spune. Nu, nu glumesc. Am și lăsat în farfurie, așa de mari sunt porțiile, iar mâncarea a fost de la bună în sus. Diferența dintre 20 și 53 de lei o țin în buzunar și mă pot bucura de ea în altă parte.

Al doilea motiv este cel legat de calitatea mâncării. Tot în perioada în care lucram în Dacia am experimentat și asta. Am comandat de la câteva restaurante cu nume, considerate scumpe și pline de turiști, recomandate de mulți, prin care trecusem și eu la rândul meu. Diferența dintre același fel comandat la masă și același fel comandat la livrare este imensă. Fără nici un fel de exagerare consider că mâncarea pentru livrare este făcută la mișto, să fie acolo, să umple mațul ăluia de o comandă, că de altceva nu se poate vorbi. Iar asta nu este o chestie scuzabilă. Când comanzi de la un fast-food te aștepți să nu fie nimic fericit, să fie acolo ceva care să intre-n tine, borhot gastronomic. Dar când comanzi de la un nume care spune ceva, unde un mititel a sărit poate de 6,5 lei, ei bine, parcă acolo nu mai este așa de normal să primești un meniu fără gust, care ar fi fost cu totul altfel dacă te-ai fi dus să-l servești chiar la restaurant. Nu dau nume pentru că nu are rost. Sunt oricum multe exemple, lista nu ar fi chiar scurtă, dar cred că rândurile mele vă vorbesc deja despre unele dintre ele.

Al treilea motiv care vine la rând este cel al mâncatului la birou. Am făcut multă vreme tâmpenia asta, mă rog, în zilele în care am putut să o fac, au fost și zile când cele 8 ore petrecute acolo au trecut fără să-mi permit să mă ating de mâncare, știți și voi cum este când se sparge țeava cu probleme. Este cea mai mare prostie pe care am putut să o fac. De când sunt aici unde sunt acum am ieșit la masă. Acele 40-60 de minute de pauză sunt excelente și pentru minte, și pentru suflet. Să lucrezi, să mănânci și apoi să lucrezi iar alături de oamenii pe care-i vezi zilnic ajunge să tocească niște lucruri, să strice niște rotițe. E ca și cum ai sta într-o garsonieră. Acolo mănânci, acolo dormi, acolo te uiți la televizor, acolo lucrezi, acolo primești prietenii, acolo ți-o tragi, acolo plângi, acolo te bucuri. Este nesănătos. Profund nesănătos. Uiți de tine, practic te depersonalizezi, devii un simplu scaun la o masă de care din când în când trebuie să te desparți, altfel te va ucide de tot. La fostul loc de muncă mi s-a spus din prima că pauza de masă, ei, pot uita de ea, noroc că s-au adăugat și altele peste asta și mi-am dat demisia. Aici am fost extrem de fericit să văd că acea pauză se respectă. Și mi-am luat-o. Și asta mă face să reacționez altfel în a doua parte a zilei. Acea pauză, acea scuturare de cotidian, mă ajută enorm să mă concentrez la fel până la ora la care plec. Nu există o scuză să nu ies juma’ de oră, 40 de minute, hai, ca să mănânc, pentru că știu că asta mă ajută.

Al patrulea motiv este cel al mâncatului acasă, pe care începusem să-l transform în aceeași prostie arsă pe rugul consumerismului și, mai ales, al delăsării și lenei. Nu există motiv pentru care, ajuns acasă, să nu ai ceva în frigider care să poată fi pus pe masă. Am redescoperit plăcerea mâncatului din casă, una de care uitasem. Ieri mi-am trântit o omletă cu brânză deja rasă, peste care am turnat ceva piper alb și am completat-o cu un jambon crud-uscat tras un pic în tigaie, cât să nu se ardă. Băi nene, frumusețe. Simplu, de efect, cu gust, acasă. Făceam și aici la fel, deschideam aplicația, navigam printre zecile de oferte, dădeam cu deștu’, venea nenea, îi dădeam șpaga, gata treaba. Ei bine, am redescoperit plăcerea de a-mi face ceva în casă, cât de simplu. Nu sunt chef, nu am apucături de bucătar, o să-mi fac niște lucruri mai aparte folosindu-mă de rețete găsite pe net, sunt la capitolul la care fac lucruri simple, care să mă hrănească, să iasă bine și, prin asta, să mă facă să mă bucur de munca mea, de efortul meu, ăla minim. Îmi place așa. Mă simt de o mie de ori mai bine când iese ceva din mâna mea și iese bine, decât când iau punga din mâna altuia și nu știu ce voi găsi în ea. Motivele le-am explicat deja mai sus, la punctul al doilea al discuției.

Aici să adaug ceva. Am spus așa: nu există motiv pentru care, ajuns acasă, să nu ai ceva în frigider care să poată fi pus pe masă. Am greșit puțin și pot pricepe perfect unele situații care schimbă regula jocului. Cum ar fi ei doi, părinți, muncind serios, venind seara târziu acasă și neavând nici chef, nici forță să mai pregătească ceva pentru ei și copil/copii. Da, la o situație ca asta pare natural și uman să pui mâna și să comanzi la domiciliu. Și probabil mai sunt și alte situații particulare, dar asta este prima care mi-a venit în minte și care este de înțeles.

Și-am ajuns la motivul principal, cel care m-a durut cel mai tare în toată perioada asta în care m-am gândit la decizia luată. Aș putea să spun că este vorba de uman. Da, cred că este un termen bun. Mi-am adus aminte de zilele în care am început să ne permitem să ieșim la un restaurant căci na, o perioadă ne-a fost și nouă greu. Era o sărbătoare. Era o bucurie. Era o ieșire din cotidian. Era oaza aia de care este atât de multă nevoie câteodată. Era o experiență, pentru că asta trebuie să fie. Toate astea se pierd. Când aduci Caru’ cu bere la tine acasă nu mai ai forța să te duci acolo și să trăiești atmosfera aia. Pentru că despre asta este vorba când decizi să mergi la un restaurant. Să-ți dai o pauză, să te bucuri de ea, să lași pe cineva să-ți ofere și altceva decât ce trăiești zilnic și să te bucuri de asta. Mi-aduc aminte de același lucru și din perioada în care ieșeam noaptea la Pui de urs și stăteam la o vorbă până la ore mici în noapte, având-o pe Nikita, femeia cu suflet de bărbat, la una dintre mesele vecine, motiv suficient să mâncăm carne chiar dacă nu asta comandasem. Era o chestie. Te simțeai cumva. Mai mult, rămâneai cu ceva după o noapte ca aia. Treaba asta dispare pe zi ce trece. Aplicațiile ne ucid sufletul și noi nici nu dăm seama. Ne închidem în swipe-uri gurmande și nu mai luăm în seama bucuria care ne este răpită. Bucuria te a te așeza la masa cuiva, alături de cineva. Pentru că restaurantul nu este despre mâncare, poziție socială sau alte lucruri care mor. Restaurantul este despre socializare și despre cei cu care ai venit să porți o discuție, să te bucuri că-i vezi. Desigur, discuția se va purta poate la un Osso Bucco alla milanese fenomenal, spălat la final cu un Pinot Noir 2006 de la Martinborough de mai mare frumusețea, dar toate acestea vor păli în fața faptului că nu ai fost acolo singur. Toate acestea acasă, chiar dacă alături de doamnă, duc la moartea acelui lucru unic pentru viața căruia ar trebui să ne batem zilnic: adevărata bucurie de a împărți cu cineva. Umanul unei experiențe.

Așa că de azi aplicațiile astea au părăsit telefonul. Îmi vreau mâncarea de acasă înapoi, definitiv. Făcută de mine, poate uneori neinspirată, dar mi-o vreau înapoi. Și-mi vreau înapoi dorința și bucuria de a împărți cu cineva o ieșire la un restaurant. Am uitat de mult cum este, ori de câte ori m-am mai nimerit într-unul, mai ales în cele din care comandasem acasă, nu am mai simțit ceea ce simțeam cândva. Vreau ca atunci când ies undeva să fie exact ce trebuie să fie, acel moment aparte care să te bucure, care să fie inedit, care să-ți dea senzația aia că pentru câteva ore ai fost special, ai făcut ceva special alături de cei dragi.

Glovo, Uber Eats, Takeaway, Fooda, Food Panda și toate celelalte, vă mulțumesc. Aici ne oprim. Vă doresc toate cele bune, sper să vă meargă de la excelent în sus.

Eu îmi doresc viața adevărată înapoi.