Bruce Springsteen – Western stars (2019)
Excelent album a reuși The Boss! Excelent, zic. Trist, liric, tot ce doriți. Cu poveștile pe care le are America de spus, cu niște instrumente care nu-s de găsit chiar pe fiecare album de-al său, cu un stil absolut aparte, infernal de delicios. Nu mă așteptam la ceva extraordinar, The Boss este și el obosit sau așa am crezut, astfel că acest nou album solo al său m-a cam prins pe picior greșit și poate tocmai de aia m-a dat pe spate la modul serios. Nu vă așteptați la un Bruce în viteză, ăla poate vine anul viitor când a anunțat că pune din nou E Street Band pe picioare, ci la ceva extrem de plin de suflet, poate pe alocuri tragic, liric, uneori chiar timid. Minune, nu alta. Nu-l ratați, pe cuvânt.
Hate – Auric gates of Veles (2019)
Traforaj mult, viteză cât încape, agresivitate inutilă, pe scurt un album pe care nu-l recomand sub nici o formă. O fi death metal-ul locul în care nu mai poți să inventezi prea multe, o fi Polonia țara care a dat niște trupe mișto dar părerea mea este că Hate nu este și nu va fi una dintre ele. Singura logică a acestui album este că poți să-ți nenorocești vecinii cu el când scoți boxele pe geam, altfel zic să stați departe pentru că nu aveți sub nici o formă ce să pierdeți.
Freternia – The gathering (2019)
Un power-metal de la suedezi, nimic deosebit, nimic să sară în ochi, nimic să te îmbie să asculți și a doua oară albumul. Este curat, este executat curat, pus curat pe hârtie, dus curat la capăt dar asta este și singura calitate de care dispune. Culmea, nici cu prea multă muzicalitate nu m-am distrat, dar na, se mai întâmplă. Sper ca genul ăsta muzical să-și pună singur pauză, în afară de trupele consacrate și de ceva mici excepții el nu prea mai are ce să spună publicului. Mă rog, părerea mea, știți cum este.
Iron Spawn – Bloodstorm (2019)
Din ce-am priceput căutând informații, trupa asta este un proiect pus la punct de două personaje, un spaniol și un japonez. Yama-B se ocupă de voce în timp de ce Dani Rios pare a fi tipul care le face pe toate celelalte. Pe album este vorba din nou despre power metal și din nou sunt departe de a sări în sus de bucurie. Adică, na, albumul merită ascultat pentru efortul a doi oameni, mai ales că unul face aproape tot, dar la final nu am rămas cu nimic din el, nu m-a mișcat cu nimic, a fost pur și simplu o înșiruire de sunete și de piese care nu mi-a spus nimic.
Kat – Without looking back (2019)
Polonezii ăștia își trag cel mai probabil numele de la orașul din care provin, Katowice. Altfel, prestează un NWOBHM completat cu ceva elemente de thrash, chestie care nu sună deloc rău în ciuda faptului că parcă am mai ascultat treburile pe care le cântă ei acolo. Mno, nu le interpretează deloc rău, există și ceva inventivitate, albumul pare a fi bine legat, nu te enervează, nu te plafonează. Aș spune că merită aruncată o ureche pe el, nu are cu ce să strice, mai vedem ce fac băieții ăștia de prin est. Chiar o să dau o a doua ascultare. Poate mai descopăr ceva.
Blues4Coffee 