Senior citizen

Am avut ceva treabă prin Centrul Vechi în weekend, așa că am luat nevasta din dotare, am rezolvat treaba care ardea și după aia ne-am proptit în Oktoberfest. Ăla de pe Franceză, cu haleală. Singurul local la care accept să mănânc în clipa când trec prin zonă. Nu înțeleg deloc de ce trebuie să dau sume nesimțite pe mâncare, așa că prefer hrana de bere la preț și calitate decentă. Și berea la sume la fel de decente.

Bun. Și stăteam noi la masă, soarele care mă bătea direct în cap conlucra la perfecție cu berea pe care o băgam în mine, mă gândeam că poate pe seară ajung la Iris în Quantic, Iris ăla serios, cu Costi, ăla al lui Nelu, nu celălalt, al lui Cristi Minculescu Plec Și Revin Când Vrea Ficatul Meu, când mi-am dat seama…

La două mese mai încolo în spatele meu, ceva pensionari. După alură puteau veni doar din două locuri: țările nordice sau Germania. Veseli, cu zmeie sclipindu-le în ochi (știți de unde am băgat-o pe asta, da?), cu retragerea devenindu-le o nouă viață, cu un zâmbet imens, grandios, real, corect. După haine nu păreau prea bogați, dar treaba asta este înșelătoare. Ei nu pun neapărat preț pe țoale și pe brand, numai la noi se face paradă de etichetă. Bă, erau niște pensionari fericiți. Își trăiau clipa. Pensia. Viața care le-a rămas după viața care le-a fost luată. Că na, tuturor ni se ia viața. Știți treaba… îndeplinește-ți visele până când nu te angajează alții să le îndeplinești pe ale lor. Așa merge.

Instant după ce am constatat treaba asta și forma în care erau oamenii aceia, Mihaela mi-a adus aminte de pensionarul meu de aici. Ăla pe care dimineața, zilnic, indiferent de zi, îl găsim în fix două locuri. Fie stă-n stația de autobuz și se uită după mașini (a și zis că de aia stă acolo, vede și el mașinile trecând, câte un autobuz etc.), fie stă la scară, pe chestia aia de beton, la 1 metru, maximum 2, de ghena de gunoi. Ăsta e unul dintre cei mai pensionați pensionari de pe aici, stă de multă vreme-n bloc, cunoscut de toți, știți voi, centauru’ la factorița poștală.

Pe ăia din Oktoberfest mâine îi așteaptă, probabil, o altă experiență. O altă țară. Pentru că na, ce să faci la pensie? Te duci să cunoști mai mult decât știi. Pentru asta ai muncit o viață, să-ți permiți să umbli puțin începând cu vârsta de la care ți se dă voie să faci asta. Desigur, România este ieftină, poate și-au permis-o doar pe asta, dar au ieșit din țară și au luat legătura cu o altă cultură. Proastă, jenantă, inutilă, dar altă cultură.

Pe pensionarul meu de la etajul 2, sau 1, că nu mai sunt sigur, mâine îl așteaptă din nou fie trotuarul, fie ghena de gunoi. Soarta perfectă, ai lucrat într-un gunoi, ai avut o viață de gunoi, te retragi la gunoi. Mori, în genere, ca un gunoi, căci asta ai fost mereu pentru țara și societatea ta. Și-l așteaptă clipa când am să duc eu la ghenă punga aia șmecheră de la Mega, aia scumpă, din care el și cei ca el vor scoate tot ce am pus eu în ea și o vor duce acasă, să o folosească. Pentru că na, costă peste 3 lei… și le este greu să vadă foarte des o asemenea pungă.

Cei din Oktoberfest vor trece mâine pe lângă o nouă provocare. Eu am să trec mâine și-n celelalte zile din viața mea pe lângă propria mea soartă. Mă așteaptă trotuarul, ghena de gunoi și eventual, dacă am noroc, vecinul rocker de la 1 pe care să-l rog să dea mai tare albumul ăla cu Priest, să se audă și afară. Glumesc, nu am să ajung vreodată un asemenea țăran.

Și acum mi-aduc aminte că-n timp ce noi le spunem pensionari ei le spun senior citizen.

Cu accent pe senior.

Pentru că, de fapt, asta sunt. Și, deopotrivă, asta și trebuie să fie.

Noi ne vom trata pensionarii cu atenuatoare de miros. Nu de alta, dar să-i ajutăm puțin să suporte gunoiul la care i-am condamnat. Iar singura lor bucurie va fi că și cei de după ei vor ajunge în aceeași situație.

Asta dacă v-ați întrebat vreodată de ce sunt atât de răi.

Uite, de aia sunt. Și exact de aia… la fel vom fi toți.