Sonet, II

Nici nu mai ştiu de pana-mi e demnă să te cânte,
Căci tremură la ceasuri cu lumânări de lut
Şi vin cuvinte multe în tine să se-mplânte,
Şi plânge oţetarul dureri de nevăzut.

Dar te găsesc acolo, pictura mea de carne,
Şi îmi zgâiesc la tine mai tot ce am uman,
Şi văd în linii curbe un cer fără de spaime
Şi aripi largi întinse, născute din alt an.

Îmi simt amprenta arsă când braţul ţi-l mângâi
Iar vena toarce-n mine ciudatele-mi zăgazuri,
Dar ştiu că fără focuri nu scrii un căpătâi,
Şi că-ţi iubesc ca digul imensele-ţi talazuri.

În fond eu sunt nisipul din care avem castele
Iar tu montezi cochilii pe patimile mele.

24 aprilie 2009

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s