Profet în țara mea…

Scriam rândurile de mai jos în aprilie 2007, ele constituindu-se pe atunci în al șaselea post a ceea ce urma să fie povestea blogului meu. Le scriam simplu și direct, din inimă, și cu speranța faptului că greșesc. Îmi doream ca viitorul să mă ajungă din urmă și să-mi calce spusele în picioare, ca un fel de pedeapsă pentru că nu cred mai mult în șansa poporului meu, a societății din care fac parte. Speram.

Suntem în anul de grație 2013, pe final, la aproape 7 ani de atunci. Și am devenit profet în țara mea, lucru de care am încercat mereu să mă feresc. În primul rând pentru că eu nu sunt profet, în al doilea rând pentru că țara mea nu are nevoie de așa ceva. Ea are nevoie de cutremurologi, ghicitoare, clarvăzătoare și jurnaliști proști. Și fiecare pas pe care-l fac nu face decât să-mi dea dreptate. Patiseriile sunt peste tot. Apar în fiecare zi. La cozile lor oameni triști, uneori mai triști decât salariile lor, își umplu burta cu un covrig, probabil combinat apoi cu un pahar cu apă. Coca aceea se așează peste foamea, visurile și speranțele lor, oferindu-le puțina putere de care au nevoie pentru a se târî spre următoarea zi, în care știu cu toții că nimic nu se va schimba. Este poporul meu, din ce în ce mai bătut de soartă, este nația mea, din care a ajuns să-mi fie rușine că fac parte. Din care am ajuns să mă sperii că fac parte.

Și am decis să vă redau acest text, exact așa cum a fost el scris la acea vreme, pentru că reprezintă mai bine decât orice altceva stadiul în care ne aflăm. Înlocuiți dumneavoastră doar anul.

Și da, eu, BogDan, m-am întors.

“Patiserii, România, 2007

Probabil că nimic nu este mai congruent cu România anului 2007 decât patiseriile. Nu ştiu dacă numărul lor poate fi depăşit de orice alt tip de comerţ, deşi brutăriile, shawormăriile şi second-hand-urile de ţoale la mâna a opta au şi ele câte ceva de spus.

Patiseriile sunt, probabil, ultimul vis al românului. George Copos are una. De la ea, el a ajuns vice-premier, deşi nici acum nu ştie prea bine ce a înseamnat asta. Dar, uite, din brânză, stafide şi susan au apărut hoteluri la mare, munte şi Bucureşti, echipă de fotbal şi casă serioasă, de capitalist aşezat. Visul este, probabil, simplu: azi îmi fac patiserie şi mâine, cine ştie, un devastator algoritm politic mă face şi pe mine guvernant.

Aşa cum este de aşteptat, fiecare aşezământ de genul acesta are tipicul lui. În funcţie de zona în care este aşezată şi de categoria socială pe care o deserveşte, patiseria preia din personalitatea locului. Cele din Drumul Taberei sunt sobre şi molcome, ca pensionarii armatei, ce populează cartierul. Cele din Militari sunt înnegurate la vedere, dar rapide în servire, ca şi clasa muncitoare stabilită prin zonă. Cele din Rahova-Ferentari au un miros aparte şi sunt năvalnice, ca un şiş înfipt în spate, la întuneric. Cele de la Piaţa Sudului sunt ca şmenarii cantonaţi în zonă, cumperi cu inima deschisă şi constaţi că foietajul nu prea mai ascunde şi altceva. Cele din Dorobanţi sunt elitiste, dau senzaţia de “Ritz” al brânzei şi, apropo, şi a lui Copos e tot pe acolo. Cele din Băneasa sunt aeriene, nu par stabilizate pe ceva anume şi fac încercări de amestecare a gusturilor. În sfârşit, ca idee, cele din Colentina sunt compozite, la fel ca şi populaţia din zonă, plină de chinezi, arabi şi alte naţii, la ele mănânci, după care aştepţi să vezi dacă stomacul va rezista, măcar până acasă.

În fond, toate acestea nu sunt decât o imagine perfectă a societăţii româneşti. Niciodată eterogenă, niciodată capabilă să reacţioneze unitar, mereu despărţită de interese, fricţionată de compoziţie, încercând să facă pe placul tuturor, reuşind doar să dea bătăi de cap inutile.

Şi, cu siguranţă, departe de a înţelege că, peste tot în lumea normală, există standarde. Chiar şi când este vorba de pateuri, chiar şi când brânza este proastă, de la o oaie placidă.

Sau, mai ales, atunci.”

—

Materialul, pe Mala Hierba.