uneori, rezistenţa se prăbuşeşte peste noi

Zi de zi, şedinţa de redacţie se ţinea cam în acelaşi mod. Fiecare şef de departament îşi prezenta sumarul. În ceea ce priveşte departamentul meu, sumarul era reprezentat de crime, violuri şi ciordeli, în funcţie de cum doreau vremurile şi, mai ales, autorii. Însă toată lumea îşi ţinea respiraţia când începea mondenul.

Redactorul-şef adjunct era un tip simpatic şi jovial, poate unul dintre cei mai mişto oameni cu care am lucrat vreodată. Avea o distracţie a lui, la fiecare şedinţă: le ironiza pe deşteptele alea de la monden până nu mai putea. Fel de fel de neica nimeni urmau să apară prin paginile ziarului. Ba un dansator care nu ştiu ce declarase, ba o cântăreaţă fără voce, sperând să mai ridice vânzările albumului, ba vreo vedetuţă care trecuse măcar prin două paturi şi care acum destăinuia amănunte. Miştoul crunt, de fiecare dată mai mult decât meritat, se adresa mai ales uneia dintre tipele care mânuia sforile paginii. Nu foarte înaltă, puţin îndesată, cu o coafură de responsabilă de Alimentara, femeia respectivă purta o ură congenitală bărbaţilor. Nu ştiu de ce şi nu mă interesează, oricum nu m-aş fi atins de ea nici cu preţul de a câştiga potul cel mare la Loto. Avea o voce care zgâria timpanul şi dialectica ei la adresa lucrurilor discutate depăşea, de cele mai multe ori, acceptabilul. Aveai senzaţia că este făcută să atace absolut tot ce mişcă. În faţa lui, însă, a redactorului-şef adjunct, devenea o jucărie care bătea aerul cu mâinile, pentru a scăpa din avalanşa de miştouri care se prăbuşea de la înălţimea biroului situat în capătul camerei. Era momentul nostru preferat. Cum să nu râzi de porcăriile pe care le înşira în pagină?

L-am apreciat pe omul acela. L-am apreciat pentru că lucrurile livrate în pagina de monden erau non-valoare, metainformaţie. Din puţinul adunat ca experienţă îmi spuneam că este unul dintre cei care doresc să mai facă presă aşa cum se face ea, şi că ironia este arma perfectă pentru a împiedica paginile ziarului să devină o colecţie de nimicuri.

De atunci, unul din lucrurile acelea a dispărut, unul a rămas la fel şi unul s-a schimbat radical.

Cel care nu mai este sunt eu. Din 2004 am refuzat să mai scriu în presa română, scârbit de o poveste tristă. Am revenit anul trecut doar pentru că mi s-a dat posibilitatea să hrănesc sufletele cu ceea ce cred eu că trebuie hrănite.

Cel care a rămas la fel este ea, mondena. Are aceeaşi frizură de responsabilă de Alimentara, este la fel de îndesată, urăşte la fel de mult bărbaţii şi, când apare, se foloseşte de acelaşi discurs agresivo-mizer. O cheamă Evelyn Badea şi este un fel de specialist în vagine perforate.

Cel care s-a schimbat radical este redactorul-şef adjunct. Îl cheamă, ca şi atunci, Dan Capatos. Acum îi serveşte Evelynei material de analiză…

Uneori, rezistenţa se prăbuşeşte peste noi.